Să îmbătrănești frumos este o artă. Iar eroina următorului reportaj poate pretinde la titlul de maestră în acest domeniu. Timp de aproape cinci decenii, Iraida Bacalu a fost profesoară de clasele primare în raionul Ungheni, iar de mai bine de zece ani gustă din plin de statutul de pensionară. Când s-a pomenit că zilele îi aparțin doar ei, a decis să-și dedice timpul vechilor ei pasiuni, de care anterior nu prea reușea să aibă grijă așa cum și-ar fi dorit. Așa că, o găsești acum purtând de grijă plantației de viță-de-vie și celor câteva familii de albini. Iar cei 85 de ani aproape că nu se simt deloc.
Ca și Iraidei, albinilor nu le plac mirosurile înțepătoare, mai ales cele provocate de prea mult alcool. Iată de ce, dacă vrei să te apropii de stupi, este indicat să faci un duș și, neapărat, să nu fii în stare de ebrietate. În caz contrar, le poți supăra și riști să fii înțepat.
De când se ține minte, a fost tot timpul înconjurată de albini, datorită buneilor ei care aveau peste o sută de stupi. Și ea a început cu mai multe insecte, dar cu timpul a ajuns la trei familii. Anual, scoate în jur de 35 de litri de miere, pe care o împarte celor două fiice, nepoților și strănepoților. Dacă nu roiește pe lângă stupi, își găsește de lucru prin vie.
Vinul pe care îl face îl strânge în trei butoaie, iar mai apoi îl vinde localnicilor din Cornești sau din împrejurimi. Când am filmat acest reportaj, butoaiele erau deja uscate, însă nu și rezervele de vișinată: „Aici e vișinată. Iat-o. Ia să vedem, e limpede? Acuș îi facem proba. Ia uitați-vă, ce de bună este!”.
Până să se facă profesoară, Iraida a vrut să devină agronomă, însă nu a fost acceptată, pentru că erau prea mulți doritori, așa că a ales să se dedice școlii. A cultivat dragostea pentru limba română la zeci de mii de copii, iar, după aproape 50 de ani, a închis manualele, a pus creioanele la o parte și s-a retras la pensie. Până acum nouă ani, a împărțit timpul liber cu soțul ei, fost profesor de matematică. Însă, după moartea lui, a început să învețe la școala singurătății.
Și, ca fostă profesoară de clasele primare într-o localitate din preajma României, ține mult la corectitudinea limbii, iar cel mai mult o supără cum este schimonosită de unii politicieni, inclusiv de șeful statului: „Limba noastră-i foarte frumoasă, o limbă dulce. Te îmbunează, când o auzi. Nu știu, toată lumea e așa de sensibilă sau doar eu sunt așa?”.
Paradoxal, dar formula unei vieți active până la adânci bătrâneți constă în muncă, ne spune Iraida: „Eu noaptea, în ultimul timp, cam greu dorm. Mă trezesc și îmi fac un fel de agendă, pentru a doua zi. Dimineață fac așa: la ora 10 – așa, mă duc la oficiul poștal ca să plătesc, o să trec pe la farmacie și o să caut medicamentul acesta, vin acasă am de spălat, am de făcut asta, o buruiană de luat, eu sunt toată ziua în mișcare”.
Pe urmele ei, mai tot timpul, este cățelușa Romanița, care, de altfel, află, printre primele, ce planuri are stăpâna ei pentru ziua de azi: „Eu chiar vorbesc cu ea toată ziua. Ies până la poartă și apoi ii spun: știi ce? Ia haidem acasă. Și dacă am spus cuvântul „haidem”, ea s-a și pornit deja, a intrat pe portiță și a venit acasă”.
Tot cu Romanița alături, Iraida a închis poarta după noi, dar nu înainte de a ne intona o strofă din imul țării.
