Moldoveanca Tatiana Țîbuleac este una dintre câștigătoarele la categoria „Proză” în cadrul Galei Premiilor revistei Observator cultural cu „Vara în care mama a avut ochii verzi”. La aceeași categorie a fost desemnat câștigător și Răzvan Petrescu cu „Mandarina”.

Romanul „Vara în care mama a avut ochii verzi” este câștigătorul și premiului „Observator Lyceum”, din cadrul aceleiași gale.

„Vara în care mama a avut ochii verzi” este primul roman al scriitoarei Tatiana Țîbuleac. El a fost foarte bine primit în România și urmează să fie tradus în limba franceză. Radu Vancu, un scriitor român, spune despre romanul Tatianei că este scurt și intens, romanul ei splendid impune o prozatoare de la care am cele mai mari așteptări.

„Tatiana Țîbuleac a reușit un tur de forță cu acest prim roman al ei. Începutul, un overflow de imagini furioase și hipnotice, aduce bine cu Portocală mecanică; de la un punct încolo, furia începe să se domolească, înlocuită de o visătorie paranoidă coagulată în jurul figurii mamei, generând la foc continuu fraze cu nimic mai prejos decât cele ale Aglajei Veteranyi; iar ultima treime a romanului, în care o mamă bolnavă de cancer și un fiu așteaptă moartea împreună —ei bine, pentru intensitatea ei atât de particulară nu îi pot găsi Tatianei Țîbuleac vreun corespondent”, spune Vancu.

Fragment din carte:

După nouă ore de mers cu mașina, în care ne-am oprit de nouă ori ca mama să vomite pe autostradă și în brusturi, și în latrinele publice, și pe geamul unui microbuz cu bătrâni în cârje porniți la mare, iar o dată ca să aruncăm voma ei adunată în sticla de plastic pe care o ținea în mașină, am ajuns. „În Paradis!”, a chițcăit ea bătând din palme, în timp ce eu încercam să calculez cât m-ar costa să ajung înapoi la Paris cu mașina, iar de acolo la Londra cu trenul și să îi prind totuși pe Jim și Kalo vineri la gară. Aveam la mine niște euro și niște lire, dar eram gata să fur, să mă prostituez sau să comit orice altă infracțiune justificată, ca să scap de acolo. Mama a coborât din mașină prima, a vomitat pentru a paisprezecea oară și s-a aplecat ca să-și lege șireturile la adidași. Pe îndelete, cu fundul gigantic ridicat în aer ca o caisă răscoaptă, chiar în nasul șoferului. Nu-mi venea să cred. Creatura asta, după care plângeau toți regizorii de filme absurde din lume, era mamă. Și nici măcar nu juca vreun rol.

Șoferul era încântat. Se pare că își dorise mereu să studieze în plină zi niște chiloți de femeie fără a fi arestat și acum avea ocazia. Porcul naibii. Poarca naibii. Voiam să lovesc. „Numeri până la o sută și dorință de a lovi dispare”, mi-a spus psihiatra de zeci de ori, dar nici ea nu știa mare brânză, pentru că odată îmi făcusem mâna zob imediat după consultație, încercând să scot o cola din distribuitor. Cola nu ieșea, autobuzul deja venise, eu mă grăbeam. Am numărat până la trei și am început să lovesc până am înroșit toată stația. N-am fost închis atunci doar pentru că polițistul se știa cu directoarea de la școală, iar aceea candidă la nu știu ce post în Primărie. Vocea mamei mă irita mai puțin dacă aveam ochii închiși. Am început să număr în gând. Ne aflăm undeva în nordul Franței, nici nu știam precis unde, însă mă simțeam de parcă tocmai străbătusem întreg universul. Până în acel moment călătoria noastră confirmă tot ce știam despre Franța. De la geamul mașinii văzusem doar vaci albe, Peugeot-uri rablagite și tractoare transportând balega. Desigur, mai era și muzica șoferului pervers. Mama însă parcă era băgată în priză. Atunci când nu vomită, exclamă încontinuu „fantastic, fantastic!”.”

Observator cultural este o „revistă de informație și analiză culturală” care apare în București. În anul 2007, revista a lansat „Premiile Observatorul Cultural”, la împlinirea a șapte ani de la înființarea revistei. Premiile sunt o recunoaștere a celor mai importante realizări ale anului precedent în domeniul literaturii, al criticii și teoriei literare, dar și o modalitate de stabilire a unor repere.

publicitate