„Ne-au pus în listă în Yakutia să ne ducă, dar Yakutia este Iadul Iadului pe pământ”, susține Teodosia Cosmin, fostă deportată în 1949.
Teodosia Cosmin avea pe atunci doar 2 ani, dar 8 ani mai târziu a devenit copilul celui de-al doilea val al deportărilor, cel din 1949. Ea povestește despre teroarea din noaptea exilului.
„Au năvălit moscalii în casă, înarmați și imediat au început în limba rusă “Mai repede, mai repede spre mașini!” Și s-au închis ușile cu lacăte mari cu zăvoare, în vagon era într-un capăt o ferestruică cu gratii și în alta și mai mult nimic. Copiii mici care erau sugaci leșinau de căldură, că era căldură foarte mare”, adaugă Feodosia Cosmin.
Femeia își amintește că oamenii erau transportați în vagoane de vite timp de o lună, fiind trimiși în localități de “strămutați” în Siberia și alte regiuni, unde erau puși la munci silnice în condiții severe.
„Bărbații, majoritatea, la clădit case. Mama, sărmana, o nimerit la săpat pământ. Dar acolo pământul îngheață până la 3 metri și trebuia de săpat 3 metri și ceva încă. Era foarte complicat și foarte multă lume a murit acolo, a rămas să zacă în aceste tranșee”, adaugă deportata.
Astăzi o găsim pe doamna Teodosie la „Muzeul Memoriei Neamului”, unde lucrează ca ghid voluntar pentru puținii doritori să vadă mărturiile deportărilor în masă, organizate de regimul sovietic. Supraviețuiește cu o pensie mică și o îndemnizație de “deportat” de 700 de lei pe an și spune că statul este indiferent.
„Majoritatea, nimeni nu a primit nici un ajutor de la stat. Mergea vorba să dea despăgubiri morale – 200.000 (de lei), dar va fi asta sau nu, nu se știe. Sunt indiferenți către noi, sunt indiferenți!”, adaugă femeia.
În primul val de deportări, care a început în noaptea de 12 spre 13 iunie, 1941, 32 de mii de persoane au fost exilate, fiind urmat de alte două valuri.
