De mică se visa astronaută, așa că, ori de câte ori avea timp, se uita spre cer, cu gândul că va ajunge să-l cucerească. Și astăzi, la cei 73 de ani, stă cu ochii țintiți spre cer, doar că de la geam. Nu mai visează la nimic, ci stă cu gândul la soțul și fiul, ambii plecați spre cer. Primul a decedat soțul, afectat de o boală grea. Apoi i-a murit fiul, pierderea căruia i-a măcinat tot sufletul și a condamnato la tristețe. Când suferința o apasă chinuitor de mult, mătușa Valentina își găsește alinare în fotografiile în care erau toți erau fericiți. Acum, când sărbătorile pascale se apropie, sentimentul de singurătate devine și mai apăsător.
Mătușa Valentina Bezub trăiește într-un doliu continuu, de mai mulți ani. Prima dată când destinul a lovit-o crunt a fost atunci când i-a murit soțul. Decesul a survenit după ce timp de 7 ani l-a îngrijit ca pe un copil, din cauză că suferea de o boală grea:
„Avea osteoscleroză membrelor inferioare. I-au tăiat picioarele, apoi cangrenă. Mi-a fost greu. El credea că îi crește piciorul. Halucinații. Iată el, a murit 19 ani în urmă. El tare iubea să citească. A stat 6 ani la pat. Eu îi aduceam cărți. În această perioadă a citit peste 1005 de cărți. Îi aduceam romane. În perioadă sovietică, primeam multă ziare și iubeam să citim”.
Cinci ani mai târziu, a rămas și mai singură. I-a murit singurul fiu pe care îl avea și care era lumina și sensul vieții. Vorbește despre el ca și cum ar fi încă în viață. Și-l amintește cum era mic, cum l-a îngrijit, cu gândul că va avea un sprijin la bătrânețe:
„Avea glomerulonefrita cronică. Aici e la grădiniță.
-Vă este dor?
- Sigur, draga mea. Acum beau pastile pentru depresie puternică. Mereu plângeam. Poate și din motivul asta am tensiune înaltă. Mereu mă gândesc la el”.
„Era tare frumos, înalt, blând, gingaș”.
„Apoi, sora a decedat după moartea fiului. Ea m-a ajutat să ies din starea depresivă”.
Mai are un frate și o soră, dar ambii sunt bătrâni. De ani buni, aceștia se află în Ucraina, iar gândul că acolo e război o îngrozește. Se simte neputincioasă că nu îi poate ajuta.
„Fratele suferă, 57 de ani. El a fugit din Kiev pe 26 februarie. El niciodată nu a fost în în armată. Fiul, 35 de ani. Nu vede nimic. Au vrut să-i ia în armată. Sora, locuiește în Crimeea. Acum acolo e deja Rusia. Sunt împotriva războiului. Sunt pentru pace. Războiul este suferință petru oameni, e moarte”.
Imaginile cu orașul Harkov distrus, transformat într-un morman de moloz, îi taie respirația. E orașul unde și-a petrecut anii studenției la Institutul de aviație, e orașul pe străzile căruia și-a întâlnit prima dragoste. Apoi, a revenit acasă, la Ungheni. Aici a muncit la fabrica de covoare:
„Am fost inginer-șef, departamentul resurse umane. Am un stagiu de 38 ani”.
Și-ar fi dorit un trai mai decent, pentru că a muncit fără răgaz și cu multă dăruire. Nici măcar căldură în apartamentul mic, cu o odaie, nu are.
„M-am obișnuit, așa și trăiesc și tremur ca un câine”.
Iar ca să-și spele hainele încălzește apa caldă cu fierbătorul. (
„Aici e baia. Spăl cu mâinile. Apa este rece. Eu o încălzesc, dar mereu trebuie să ridic căldarea și îmi este greu. Ce să fac?”
Vechi și aproape gol, bătrâna ne arată frigiderul.
„Aici Dnepr. Nu știu din ce an e. Sunt niște ouă acolo.
- A venit Larisa?”
„Aaa! Preotul a venit. El e binefăcătorul meu, lucrătorul social”.
Binefăcătorul, așa cum ii spune mătușa Valentina, este Oleg Lisciuc, cel care îmbină munca de preot la Morenii Noi cu cea de lucrător social.
„Multumesc mult!”
-Eu foarte mult îl stimez pe acest om. El îmi aduce des pomeni.”
- Ce ați adus bun?
- De la piață. â
- Varză, am rugat să cumpere un colac.
„- Dacă ceva, mă sunați!”
Se bucură că măcar cineva îi trece pragul, pentru că în ultimii ani îi este greu singură să iasă din casă.
„În ultimii ani, rar când ies din casă. Mă uit pe geam, cum oamenii sunt îmbrăcați. Sunt așa momente când din cauza bolii nu poți dormi. Noaptea se vede bine luna, când cerul e senin. Când eram mică am vrut să fiu astronaută, mergeam la activități despre astrologie, fotografiam stelele. A fost demult, acum 60 de ani”.
Pentru a evada din realitatea care îi macină gândurile - citește cărți. Acele cărțile, adunate, cu multă grijă, de-a lungul anilor.
„Eu acum citesc să fie finalul bun. Dacă sfârșitul nu e clar, îl inventez singură, un final bun. Mai ales după moartea fiului. Asta una dintre cărțile mele iubite. Subiectul despre anii 1700. Aici e așa, fie el e bogat, ea săracă, fie ea bogată, el sărac. Dar, iubirea învinge, indiferent.
- Mereu iubirea învinge?
- În majoritatea cazurilor. Dacă omul e om, da! Dumnezeu ne-a învățat să iubim oamenii.”
ATENȚIE: Cei care își doresc să ajute eroii campaniei „Bătrânii noștri” o pot face prin donații pe Paynet. Pentru a evita escrocheriile sau strângerile ilegale de fonduri, TV8 anunță că aceasta este singura metodă de a colecta donațiile. Vă mulțumim!