Casele din satul Butuceni nu prea au nevoie de multă prezentare, dar mai facem o tentativă. Înșiruite ca mărgaritarele și lăsate să sclipească la soare, practic fiecare gospodărie este unică și păstrează elementele tradiționale din trecut. Fie că vorbim de decor sau de construcție, casele atrag turiștii de oriunde. Odată ajunși în sat, oamenii încetinesc pasul și contemplează frumusețea porților și a locuințelor. Nu prea are însă cine le povesti despre ornamente și însemnătatea lor: proprietarii rar dacă sunt pe loc.
Frumoasă, dar fără gospodarul acasă este și această locuință, construită în 1960. Chiar peste drum, aceeași istorie.
„Ne aflăm pe teritoriul Muzeului de Etnografie din satul Butuceni, care pare să fie în reparație acum. În trecut, e o locuință specifică zonei Orheiul Vechi. În centrul gospodăriei este casa, cu elemente din acele vremuri. Coloane impresionante, prispa. În partea dreaptă, este bașca, o locuință de vară, săpat sub pământ. Chiar alături, este beciul în care gospodarii păstrau vinul și alte produse pe care obișnuiesc să le păstreze moldovenii în beci. În față la bașcă găsim o construcție din lut, din ce am înțeles este o lozniță, iar gospodarii uscau aici fructe, cum ar fi prune ori mere”.
„- Ce anume vă pare interesant la Butuceni? - Atmosfera locului. Am mai fost aici, acum 40 de ani. - Ce-am aflat eu, dar nu știu dacă este adevărat, este că intrarea este așa joasă pentru ca moldoveanul, când intră în casă, să stea cu capul aplecat în fața turcului”.
Tot în curtea muzeului, am întâlnit un cuplu din România. Mariana Pleșciuc locuiește de 30 de ani la Sibiu și este un oaspete des în Republica Moldova. La Butuceni însă a venit pentru prima dată, la recomandarea unor prieteni.
„Foarte frumoase, deosebite. S-a păstrat tradiția foarte bine. Putem și acum să mâncăm pe o masă din timpurile mai îndepărtate, ne așezăm pe covoare păstrate de la bunici. Mai toată ulița este un adevărat muzeu, mai toate casele sunt ca un muzeu”.
Frumoase sunt casele, dar nu prea populate. Ne-a fost greu să dăm de proprietari. Dar nu imposibil. Pe unul dintre ei, Andrei, l-am ridicat de la masa de sărbătoare. Casa în care locuiește împreună cu toată familia este a părinților, dar deocamdată o păstrează așa cum le-a fost lăsată.
„- De la părinți a rămas. - E o moștenire? - Da. - Nu ați vrut să renunțați la stil? - Nu, mulți vin și ne fotografiază. - E proaspăt renovată? - Acum de Paști am mai crăscuit-o, ea e din anul 60. Nu este așa că vă impune să le păstrați? - Cine să ne impună? - Mă rog, e sat turistic. - Nu, nu, fiecare face cum vrea”.
Ieșim din Butuceni și intrăm în satul Morovaia, o localitate mică, dar cu multe case vechi, unele distruse de vreme și nepăsare, altele dimpotrivă. Îngrijite ca-n prima zi. Pe lângă poarta acestei case, care cândva a aparținut buneilor lui Dan, nu poți trece fără să zăbovești.
„- Am păstrat din vechimea casei, am păstrat din vechimea porților. Sunt construite de buneii noștri, ne străduim să le menținem așa cum sunt. Nu le stricăm, dar să le menținem. Noi am construit jos, ca stâlpii să fie mai sus. - De ce acest albastru? - Așa a fost, așa am păstrat. Poarta deja noi am făcut-o, dar cam tot în stilul stâlpilor”.
O poartă nouă ar salva gospodarii de multe cheltuieli și i-ar scuti de lucru în plus. Dar...
„Mai puțină cheltuială, ai pus-o odată și ai uitat. Dar aici trebuie de 2 ori pe an să o vopsești din nou”.
Familia a păstrat nu doar stâlpii de la poartă, dar și casa buneilor.
„Aici mai avem casa, stâlpii la acasă tot au fost restaurați. Aici totul a rămas cum a fost, nu am schimbat nimic. Iată scările turnate de buneii noștri, nu s-au crăpat deloc”.
S-au schimbat doar ferestrele.
„- Ferestrele le-am pus termopan. - Nu ați vrut lemn? - Erau deteriorate. - E mai scump să pui termopan, decât lemn natural. Aici, o dată-n an, se crăscuiește. - Aveți turiști ca alde noi? - Da, când ieșim din casă îi vedem pe la poartă cum stau și fac poze. Le este interesant pentru că toți le-au stricat deja stâlpii ăștia”.
Tot de la bunei au rămas și desenele de pe pereții interiori ai casei și de pe tavan.
„Sunt pictate de ei. Când erau tineri, se ocupau cu picturi. - Mai rar vezi așa ceva. - Da, poduri pictate nu am văzut”.
Deși muncește peste hotare, în Germania, Dan încearcă să nu se rupă de tradițiile moldovenești. Pentru asta, și-a cumpărat o casă, tot veche, chiar alături, în care locuiește singur. A ținut să ne arate ceasurile aduse din străinătate.
„- Mai am câteva. Mie mi-a fost interesant, așa ceasuri nu prea am mai văzut. - Știți cum să-l porniți? - Da, se ridică în sus acestea, ajung jos. Și de aici se pornește și el gata, deja lucrează”.
Când revine în țară, cel mai bun somn e cel de acasă.
„- Când vin acasă aici e cel mai, cel mai, cel mai bine dorm. Și aici încă un ceas. - Și e liniște, cred că. - Foarte liniște, nici mașinile de pe drum nu se aud. - Până nu sună cucul de la ceas. - Da, dar vedeți că îs oprite, că nu pot să dorm cu dânsele. Îs prea... - Gălăgioase? - Prea gălăgioase, da”.
Cu timpul, Dan vrea să transforme gospodăria într-o pensiune, dar până atunci casa îi aparține în totalitate și nu trebuie s-o împartă cu cineva.
Un reportaj de Veronica Gherbovețchii
Imagine și montaj de Vlad Glinjan
