În fiecare iarnă se accentuează problema oamenilor fără adăpost. Refuzul acestora de a merge în centrele de plasament specializate, îi face să caute adăpost temporar prin tot felul de locuri insalubre și reci. Deseori, pe cei care reușesc să treacă peste frig, primăvara îi găsește cu probleme grave de sănătate, degerați, slăbiți și înfometați, iar celor mai vulnerabili, iarna grea le aduce moartea. Cei mai mulți oameni ai străzii sunt în capitală, pentru că aici vin și cei din raioane, cu gândul că e mai ușor de găsit mâncare. Autoritățile municipale spun că fac tot ce pot pentru a-i ajuta. Dar, chiar și așa, îi vedem peste tot prin oraș. Unii incapabili să muncească pentru a-și câștiga o bucată de pâine, cerșesc, iar cei care pot să presteze munci o fac pentru câțiva lei, care abia le ajung de pâine, ce să mai vorbim de haine curate sau baie. Am încercat să îi căutăm și să le aflăm problemele și poveștile de viață. Am descoperit oameni cu studii superioare, ingineri, foști carabinieri, mecanici auto sau oameni simpli. Fiecare cu povestea lui tristă și cu nevoile sale. Am petrecut două zile printre ei și încercăm în reportajul următor, să vă arătăm o zi din viața oamenilor care își duc traiul pe sub conducte, prin scările de bloc, lângă ghenele de gunoi sau clădiri părăsite. Vă atenționăm că unele scene ar putea să poarte un caracter violent.  

Din universitate, în stradă

Andrei este unul dintre oamenii care dorm pe străzile din Chișinău. Am ajuns la el, după ce l-am urmărit pe amicul său, Nicolai, în timp ce căra o pungă plină cu sticle. Prima conversație am avut-o în fața punctului de colectare a sticlei, unde lucrează și Andrei. „De 15 ani locuiesc în stradă. Lucrez măturător, mai ajut și aici, la punctul de colectare a sticlei, sunt și voluntar, la un centru de zi.”

Andrei, fost student la Universitatea de Stat din Tiraspol, unde a învățat istorie, ne-a povestit că s-a născut în Chișinău, dar a fost abandonat de părinți.  „Tatăl a părăsit-o pe mama când încă era însărcinată. Noi suntem trei frați. Ne-au împrăștiat prin internate. Toată copilăria, chiar de la naștere, am trăit prin case de copii, prin orfelinate. Am fost și în închisoare, cam o jumătate de an, dar sunt fleacuri. Înțelegeți, am și uitat ce înseamnă să ai încredere în oameni. -Dumneavoastră comunicați acum cu mine. Aveți încredere în mine? - Nu. - De ce? - Pentru că nu am încredere în nimeni.

De la el am aflat că oamenii străzii trăiesc după un principiu: „nu crede, nu te teme și nu cere”, dar să te bazezi doar pe forțele proprii. Acei oameni care au rămas în stradă nu au încredere în nimeni. „- Nici dumneavoastră nu aveți încredere? - Nimănui. Absolut. Nu mai vreau să fiu trădat încă odată.”

Cel mai bun lucru, care i s-a întâmplat în viață, este munca în construcție: „Când lucrezi... anume cu betonul. Îmi place munca grea. Beton, beton, beton, beton și încă o dată beton.” 

Andrei vorbește deschis despre dependența sa față de alcool: „Eu am o dependență alcoolică. Da, eu beau. Da, eu sunt bolnav, dar beau nu pentru că sunt bolnav, dar pentru că știu că... mai devreme ori mai târziu, oricum voi muri.”  

Primul popas l-am făcut la un prieten de-al său. Dosit lângă ghenă, acesta stătea ghemuit pe jos, sub o plapumă murdară. „Salut, Sașa. Nu te teme. Sunt oameni de-ai noștri. - Nu filma spre ochi. - Acesta este Alexandr Sergheevici. Omul suferă de o boală de picioare. La momentul de față, nu poate merge de unul singur. -Vă e frig? - Normal. Suportabil. De ce să ne plângem?  De ce nu vă duceți la centru? - La care centru? De pe Haltei? O, nu. Despre Haltei sunt gata să vă dau un interviu aparte. E o bătaie de joc.”

Locul unde trăiește Andrei arată la fel. Tot lângă tomberon și tot întins pe jos. „Poftim, intrați în ospeție. - Putem și acum? - Desigur. Nu vă jenați. Intrați. Aici am... containerul îl mișc, am aici salteaua, plapuma. Dorm aici, am și cărți. E cald pe aici? - Da, avem căldură. Ne încălzește, cât de cât.”

L-am întrebat despre regrete. „Regrete? Că mi-am pierdut familia, că m-am pierdut pe mine, că mi-am pierdut casa, că mi-am pierdut apropiații, dar nu mi-am pierdut încrederea în mine.”

Alți oameni ai străzii am găsit lângă Memorialul de pe strada Pantelimon Halippa, acolo unde un ONG le oferă mâncare gratuită și uneori haine. Am întâlnit aici un cuplu. Femeia ne-a spus că a fugit de acasă, după ce a fost bătută crunt de soț. Are acasă copii, cel mai mic fiind de doar 6 ani. „De când nu v-ați văzut copiii? -De jumătate de an. - Câți aveți? -3. Le e dor de mamă.” 

Concubinul ei, aparent în stare de ebrietate, ne-a povestit și el o istorie pe care nu am putut să o probăm încă. Spune că este fost angajat în trupele de carabinieri, iar în 7 aprilie 2009 a fost implicat într-o bătaie, iar din cauza incidentului a ajuns la pușcărie pentru un an și jumătate. Din păcate, aceasta este starea majorității celor care locuiesc în stradă. Dependenți de alcool sau alte substanțe, deseori agresivi și fără prea multă speranță de la ziua de mâine. În căutarea unui refugiu, mulți se adăpostesc prin clădiri părăsite. Am găsit una pe strada Testemițanu, în care  am găsit urme a celor ce locuiesc aici, dar nici o persoană prezentă. În Chișinău există un centru unde aceștia se pot caza, au un pat curat, primesc consiliere psihologică, mâncare caldă, asistență medicală și juridică. După spusele directorului, acest centru este de ajuns, raportat la numărul persoanelor fără adăpost depistate pe teritoriul orașului Chișinău. Cheltuielile sunt destul de mari, suma fiind diferită de la beneficiar la beneficiar, în funcție de necesitățile fiecăruia, dar se învârte în jurul a 5000 de lei pe lună pentru un beneficiar. Deși la prima vedere, condițiile de aici sunt bune, mulți oamenii ai străzii refuză categoric să vină aici. Directorul, colonel în rezervă, spune că e din cauza unei reguli stricte: în centru nu este permis consumul de alcool. Printre beneficiarii centrului, era și această bătrână. Nu a putut să ne spună câți ani are, dar a început să plângă când am întrebat-o de ce se află aici: „Plâng că nu sunt în apartamentul meu. Mi-e trist. - Unde vă sunt rudele? - Toate rudele au murit, dacă erau în viață, era să mă duc la ele acum.”

 Oamenii străzii, invizibili pentru autorități

De la Direcția Generală Asistență Medicală și Socială am aflat că nu se cunoaște un număr exact al oamenilor străzii. La ultimul control în teren, au fost identificate peste 100 de persoane fără un adăpost stabil. Unii dintre ei sunt veniți din raioane. Am încercat să aflăm și de poliția capitalei, daca deține un număr aproximativ al oamenilor străzii. Ni s-a comunicat că acest lucru este imposibil. Poliția, prin razii, îi identifică, sesizează autoritățile publice locale și le propune să meargă în centrul de pe strada Haltei.

 Dar să duci o evidență este ireal, în condițiile în care numărul lor oscilează de la o zi la alta, ne-a declarat poliția. De cele mai dese ori, anume această categorie de persoane este cea mia vulnerabilă mai ales în timpul iernii, atunci când temperaturile scad dramatic, iar ei nu au unde se ascunde de ger. Astfel, cad pradă frigului și îngheață. Unii se aleg cu degerături grave, alții însă chiar îți pierd viața și devin cifre neînsemnate în statistica morților. Sunt cazuri când, din lipsa actelor de identitate, nimeni nu știe cine au fost și dacă sunt rude care-i caută. Situația este într-adevăr tristă și ar necesita mai multă implicare din partea autorităților, fie ele centrale sau locale. În stradă găsim oameni tineri, în putere, care și-ar putea găsi un loc de muncă, și pe care statul îi poate ajuta să se integreze, ținând cont de faptul că, unii au meserii destul de căutate fiind mecanici auto, ingineri, profesori sau chiar artiști.

Un reportaj de Constantin Niculae
Imagine de Vlad Glinjan/ Viorica Tătaru; Montaj de Constantin Niculae