Persoanele care sunt atrase sexual de copii primesc eticheta de pedofili. De altfel, aceasta este considerată o tulburare mintală, pentru care, din păcate, nu există o vindecare completă. Specialiștii aplică atât tratament medicamentos, cât și terapii de comportament. Deși pedofilii nu dau semne evidente că ar fi bolnavi, sunt totuși anumite indicii ce-i pot da de gol. Cum ar fi, stau mai mult pe lângă copii, vor tot timpul să-i atingă, le vorbesc despre teme cu tentă sexuală. Este important ca și ei să conștientizeze că ar putea fi bolnavi și să se adreseze cât mai curând după ajutor.
„Când vorbim despre pedofilie, vorbim despre tulburare de preferință sexuală. Această tulburare este o tulburare psihică în sine. Ea se manifestă prin faptul că persoana are atracție anume față de copii, prepubertari sau pubertari. Un tipaj fix nu există care ne-ar spune că, iată, această persoană este pedofil. La prima vedere, absolut o persoană normală, care nu se diferențiază de nimic de celelalte persoane.
Nicio trăsătură fizică nu ar spune că asta-i pedofil, dar totuși sunt careva semne timpurii, care ne-ar putea vorbi despre această atracție, dar ele sunt atât de subtile și cumva greu de sesizat că nu sunt observate la timp. Dar printre ele pot să spun care sunt. Asta este cumva o atragere față de copii exagerată, persoanele sunt interesate de activitățile copiilor, încearcă să petreacă cu ei cât mai mult timp, cumva nejustificat sau un fel de afecțiune exagerată față de copii, care cumva nu ar corespunde situației. Și iată dacă, cumva, persoanele din împrejurime pun întrebarea la timp, poate ar fi prevenite aceste abuzuri sexuale”, spune psihiatrul și șefa de secție la Spitalul Clinic de Psihiatrie, Alina Mamedova.
Alina Mamedova este medic psihiatru la Spitalul Clinic de Psihiatrie, iar domeniul ei de activitate este să trateze și pedofili. În timpul interviului, în secție erau internate 15 persoane, acuzate de infracțiuni sexuale contra minorilor. Am încercat să discutăm cu vreunul dintre aceștia, dar ni s-a comunicat că toți se aflau la etapa cercetărilor penale, interacțiunea cu ei fiind interzisă.
„Deci diagnosticul deja se pune atunci când pedofilul, cu părere de rău, și-a manifestat afecțiunile sale sexuale față de copil când el este depistat și el ajunge în vizorul unui psihiatru sau psiholog. Aici se fac foarte multe examinări, anume și psihologice, și interviuri, diferite testări, examinări care, într-un final, ne permit să spunem că totuși persoana îndeplinește criteriile de tulburare de preferință sexuală și anume pedofilia, care se mai numește și așa”.
Pedofilia, o tulburare care încă este studiată de specialiști, este determinată de o serie de factori, în măsură să modifice comportamentul uman.
„Cercetările totuși ne demonstrează că există o diferență în structura creierului la pedofili și persoanele aparent normale. Anumite zone din creier care sunt responsabile de acest control al impulsurilor sexuale și comportamentului sexual au cumva o diferență, fie de volum, fie de cantitate de neuroni, de celule, de substanțe și tot așa. Când vorbim de factorii psihologici, aici evident că sunt traumele. Traumele psihologice și însăși abuzul sexual. Pentru că persoanele care au fost cândva victime al abuzului sexual sau au avut traume psihologice, fie prin neglijență parentală, o dominare exagerată în familie, au un risc mult mai mare să manifeste această tulburare de preferință sexuală, adică pedofilia. Însăși victime al abuzului sexual pot ajunge la maturitate fiind deja abuzatori, adică pedofili”.
Din păcate, puțini sunt cei care ajung să ceară ajutorul specialiștilor, pentru că acest pas ar presupune să recunoască faptul că sunt atrași sexual de minori. Mai sunt situații când nici măcar nu conștientizează cât de periculoși pot fi.
„Da, ei sunt. Studiile ne vorbesc despre faptul că mulți din ei au recunoscut, deja fiind depistați ca pedofili cu acțiuni de abuz asupra copiilor, recunosc că au sesizat aceste dorințe, aceste fantezii, impulsuri, atracții față de copii și majoritatea din ei raportează că un timp îndelungat nu au acționat, cumva au putut face față, dar, iată, într-un anumit context, într-o anumită situație, totuși au ajuns să acționeze, da? Dar cei mai mulți, totuși, practic, 80% undeva, ei nu recunosc, pentru că dacă să luăm psihologic vorbind, această tulburare de preferință sexuală, această atragere față de copii, ea nu este o alegere. El nu are această atracție, cumva, voluntar. El acționează deja, conștient și voluntar”.
În multe cazuri, boala apare după o serie de traume din copilărie, emoțiile cărora afectează gândirea și comportamentul normal.
„În toată lumea și la noi în țară la fel, totuși predomină bărbații. Pedofilii sunt mai des bărbați. Femei sunt, dar mai puține. Nu putem vorbi, sau sunt nedepistate la timp, sau totuși merge vorba de niște cauze. Din practică, chiar și copiii, însăși devin pedofili. Adică avem cazuri când copiii care nu au împlinit încă majoratul, fie vorba de 15-16 ani, au ajuns să comită abuz sexual asupra altor copiii care sunt mai mici, adică până la vârsta de 13 ani, vorbind așa. Și aici, psihologic vorbind, totuși este vorba cea mai mare parte de traumele psihologice din copilărie”.
Deși pentru pedofilie nu există un tratament definitiv, specialiștii încearcă să diminueze cât mai mult, prin medicație și terapii, pornirile violente.
„Tratamentul în sine include, anume, în primul rând cel medical, include controlul acestor impulsiuni sexuale, dar, în cea mai mare parte, tratamentul este, să zic așa, cumva, o parte din rezultat. Cea mai mare parte, îl are terapia, psihoterapia, în special cea cognitiv-comportamentală, pentru că dacă persoana nu ajunge să conștientizeze că aceste acțiuni sunt periculoase pentru ceilalți, că sunt grave, că aduc consecințe, că copiii rămân traumatizați și fizic și psihic, nu avem cum să-i tratăm definitiv. Adică este o perioadă lungă de timp, o reabilitare psihosocială, care include mai mulți specialiști. Se lucrează și de medicul psihiatru, și psiholog, și asistent social”, explică Alina Mamedova.
„Trebuie să înțelegem că un pedofil nu neapărat este un abuzator sexual și viceversa. Pentru că pedofilia, de fapt, este un diagnostic psihiatric și se manifestă prin pulsiunile, prin atracția asta sexuală față de copii la o anumită vârstă, de obicei vârsta pubertară sau prepubertară. Pe când un abuzator sexual, deci el poate să abuzeze de orice vârstă, nu este focusat cumva pe un anumit gen. Nu întotdeauna un abuzator sexual este un pedofil și nu întotdeauna un pedofil ar putea să fie un abuzator sexual”, zice psihologul la Centrul Internațional La Strada, Olesea Ciuciu.
Rețelele de socializare oferă un mediu favorabil pentru abuzul sexual asupra copiilor. Sunt un instrument accesibil pentru ca aceștia să intre în contact direct cu cei mici, prin mesaje sau apeluri video. Persoanele își creează identități false, aplică diferite tehnici de manipulare, iar, într-un final, reușesc să manipuleze copiii înainte ca pericolul să fie observat de către adulți.
„Avem situații atunci când la prima etapă „ademenirea” copilului sau identificarea, stabilirea acelor relații de care am vorbit anterior se face în mediu online, ei acolo se cunosc și, ulterior, abuzatorul scoate treptat copilul în mediul real și poate să se întâmple abuzul în mediul real deja. Sau sunt cazuri când abuzatorul abuzează de copil în mediul real, mediul offline și fie înregistrează, fie îl fotografiază pe copil în ipostaze intime sau chiar nemijlocit în timpul abuzului și, ulterior, aceasta devine deja un instrument pentru șantaj sau amenințare ca să mențină copilul o perioadă îndelungată în acest abuz. Fie abuzul are loc doar în mediul online, atunci când prin amenințări, prin manipulări, prin constrângeri se scot acele fotografii sau material video și/sau fie copilul este pus să vizualizeze materiale pornografice sau fie se fac acele video-apeluri în care, la fel, abuzatorul dă explicații ce trebuie să facă copilul”.
Anual, doar la Centrul Internațional La Strada, sunt raportate în jur de o sută de cazuri de abuz sexual împotriva copiilor. Atât psihologii, cât și psihiatrii susțin că educația și prevenirea oricăror abuzuri trebuie cultivată în familie, iar comunicarea deschisă între membrii acesteia este esențială.
„Tot mă gândeam la moment că cunoaștem cu bine că aceste persoane pot proveni din orice categorie socioculturală. Cu părere de rău cunoaștem că sunt și profesori, și educatori, și directori de școli, și polițiști, și preoți până la urmă, care cunoaștem că au comis astfel de acțiuni. Și cea mai bună prevenire în toată această situație este doar educarea. Dacă va fi o educație corectă începând din familie, când părinții o să învețe copiii ce sunt aceste comportamente sexuale și cum să le sesizeze, să nu permită, să nu le tolereze, iar deja instituțiile ca grădinițe și școli să intervină cu informații la fel pentru copii, eu cred că o să ajungem la un moment când o să putem să prevenim aceste situații urâte”.
Un reportaj realizat de Gabriela Ursu
Imagini și montaj de Vlad Glinjan
