Reclamantul, Alexandru Ialamov, a fost cetățean al Republicii Moldova, născut în anul 1986 și a locuit în Chișinău. A murit la 2 septembrie 2014, iar tatăl său, Nicolai Ialamov, și-a exprimat dorința de a menține cererea fiului său. În fața Curții a fost reprezentat de către T. Osoianu, un avocat din Ialoveni.
La 6 aprilie 2009, reclamantul a fost arestat și acuzat de crimă. Împreună cu un alt suspect au fost acuzați de uciderea unui șofer de taxi în noaptea din 12 spre 13 februarie 2009. La 31 iulie 2009 a fost acuzat de mai multe capete de acuzare pentru furt, pe care le-ar fi comis între 30 mai și 15 octombrie 2008.
Tot la data de 6 aprilie 2009, procurorul care instrumenta dosarul a solicitat Judecătoriei Centru eliberarea unui mandat de arest pe numele reclamantului. În aceeași zi, instanța a emis un mandat de arest pentru treizeci de zile. Arestul reclamantului a fost prelungit în mod repetat, la fiecare treizeci de zile, până la 23 octombrie 2009, atunci când dosarul său a fost remis instanței pentru examinare; după această dată arestul său a fost prelungit la fiecare nouăzeci de zile.
Potrivit reclamantului, el a depus recurs împotriva fiecărei prelungiri a arestului. În recursurile sale din 3 iulie și 28 august 2009 s-a plâns cu privire la refuzarea accesului la probele cauzei care au fost înaintate judecătorului de instrucție, inclusiv declarațiile incriminatoare ale martorilor.
Una dintre prelungiri a vizat perioada cuprinsă între 1 și 30 septembrie 2009. La 28 septembrie 2009, cu două zile înainte de expirarea acestei perioade, procurorul însărcinat cu dosarul a solicitat o nouă prelungire. Reclamantul a susținut, printre altele, că o astfel de ordonanță era ilegală, deoarece procurorul nu a respectat prevederile articolului 186 § 6 din Codul de procedură penală, și anume că o astfel de cerere trebuia depusă cu cel puțin cinci zile înainte de expirarea perioadei de detenție. Cu toate acestea, cererea procurorului a fost acceptată de instanță la 29 septembrie 2009, iar detenția preventivă a reclamantului a fost prelungită cu douăzeci și cinci de zile. Recursul reclamantului a fost ulterior respins de către Curtea de Apel fără a se lua în considerare argumentul prezentat mai sus.
Reclamantul a fost reținut în arest preventiv până la 21 ianuarie 2011, când a fost achitat de acuzațiile de crimă, dar a fost condamnat pentru furt și condamnat la un an și șase luni de detenție. Având în vedere durata detenției sale preventive, a fost eliberat imediat.
În fața Curții Reclamantul s-a plâns în temeiul Articolului 5 § 1 din Convenție că arestul după 30 septembrie 2009 a fost ilegal, fiindcă s-a bazat pe o cerere de prelungire nulă.
Reclamantul s-a plâns, de asemenea, în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție că i-a fost refuzat accesul la elementele probatorii din dosar în cazul în care ele au fost prezentate judecătorului privind examinarea prelungirii arestului său.
Decizia Curții
Curtea a reiterat faptul că articolul 5 al Convenției este, împreună cu articolele 2, 3 și 4, în primul rang ale drepturilor fundamentale care protejează securitatea fizică a persoanei. Scopul său principal este de a preveni privarea arbitrară sau nejustificată de libertate.
Curtea a notat că potrivit prevederilor articolului 186 al Codului de procedură penală (CPP), procurorul este obligat să înainteze demersul pentru prelungirea detenției cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea termenului de detenție. Guvernul a invocat că acest termen limită este opțional și nerespectarea acestuia nu duce la eliberarea persoanei. Totuși această interpretare este contrară prevederilor articolului 230 CPP, potrivit căruia este prevăzut în termeni expliciți că omisiunea de a respecta termenul limită prevăzut pentru exercitarea unui drept procedural duce la pierderea acestui drept și nulitatea actelor efectuate cu încălcarea acestui termen limită. Mai mult decât atât, hotărârea explicativă a Curții Supreme de Justiție stabilește că persoana deținută urmează a fi eliberată la expirarea termenului detenției dacă procurorul omite să respecte termenul de 5 zile pentru înaintarea demersului de prelungire. Deși această interpretare a fost dată ulterior evenimentelor din speță, nu există nici un indiciu în susținerea argumentului Guvernului că acest termen este opțional.
Corespunzător admiterea demersului procurorului pentru prelungirea detenției reclamantului a fost contrară legislației naționale și că detenția dispusă în rezultatul acestei decizii este ilegală.
Corespunzător a avut loc violarea Articolului 5 § 1 din Convenție.
Curtea a considerat că în lumina constatărilor de mai sus, a examinat principala cauză juridică ridicată, și astfel nu este necesar de examinat restul cererii reclamantului.
