Accidentul a avut loc la orele 2:15 cu o mașină de marca Opel 0905 MBC, condus de cetățeanul ucrainean Alexandr Chakaunov. Atît șoferul, cît și cel de-al patrulea pasager, care se afla în față, au scăpat cu viață. Potrivit presei românești, din mașină au fost extrase cu mare greutate trei corpuri însîngerate. Două automobile i-au transportat pe Vasilii Koudalb și Alexandr Chakaunov la Spitalul din Urziceni. La 2:30 o autosanitară a preluat-o pe Doina Aldea Teodorovici, aflată în comă. Salvarea s-a îndreptat cu toată viteza spre București. Pe drum, Doina și-a recăpătat un moment cunoștința. A strigat de cîteva ori “Au, mă doare tot corpul”. Apoi a tăcut pentru totdeauna. Sufletul părăsise trupul îndurerat. Corpul neînsuflețit a lui Ion Aldea Teodorovici, a fost recuperat cu mare greutate. A fost nevoie ca poliția să taie cu flacăra autogenă automobilul distrus. Abia la ora 7:00 trupul lui Ion Aldea Teodorovici a fost despărțit de fierul care îl ținea prizonier.
Moartea celor doi a fost percepută la data respectivă ca o tragedie națională. Cu toate acestea autoritățile nu au investigat cazul, catalogîndu-l drept un nefericit accident, în ciuda faptului că cele mai multe indicii duceau către crimă.
Înmormîntarea lui Ion și Doina Aldea Teodorovici a avut loc la 3 noiembrie 1992 la Cimitirul Central Ortodox din mun. Chișinău. O asemenea mulțime n-a mai fost adunată de la proclamarea independenței.
Ziarul “Moldova Suverană”, 5 noiembrie 1992: “Marți, 3 noiembrie, întreaga Republică Moldova și-a luat rămas bun de la Doina și Ion Aldea Teodorovici care, în scurta lor viață pămîntească, au devenit un simbol al cîntecului de libertate și a celor mai sacre aspirații ale românilor din stînga Prutului. La ora 10:30. Spre Opera Națională din Chișinău, în a cărei incintă au fost aștezate sicriile, se revarsă mulțime de lume pentru ultima întîlnire cu renumiții și îndrăgiții artiști. La 12:30 sicriile sunt scoase și purtate prin marea de oameni. Înregistrarea pe banda magnetică, răsună vocea Doinei și a lui Ion Aldea Teodorovici. În nenumărate acorduri ale cîntecului “Suveranitate”, interpretat de ei acum doi ani în chiar această. Cei doi neîntrecuți cîntăreți, Doina și Ion, nedespărțiți în moarte ca și în viață, au rămas să-și doarmă somnul de veci alături, lîngă biserica vechiului cimitiri al Chișinăului.”
”Astăzi Ei nu mai sunt, dar a rămas cîntecul lor care face o sală întreagă să se ridice în picioare – sală cu mii de oameni. E greu de exprimat în cuvinte suferinţa şi pierderea noastră. Au fost fericiţi? Da, au fost fericiţi pentru că au ştiut să-i facă fericiţi şi pe alţii. Şi-au dăruit sufletul, inima, talentul, bonomenia celor care au avut nevoie de sprijin. Ei au luptat nu cu arma, au luptat cu cîntecul, cu sufletul lor curat. În timpul războiului din Transnistria, cu riscul vieţii, împreună cu titanii literaturii noastre Grigore Vieru şi Adrian Păunescu au dat spectacole pentru vitejii noştri patrioţi, pentru cei ce cu arma în mînă apărau integritatea ţării. Doina şi Ion Aldea-Teodorovici au lăsat o brazdă adîncă în cultura neamului nostru. Au rămas a fi Artişti Emeriţi din R.Moldova, postmortem au fost decoraţi cu cea mai înaltă distincţie a ţării – Ordinul Republicii. In memoria lor au fost înălţate monumente: la Piteşti, Soroca, Chişinău. Numele lor îl poartă gimnazii, licee, străzi. Ei au plecat, dar le-a rămas Cîntecul.[…]”
(Eugenia Marin, mama Doinei Aldea Teodorovici)
”Doina şi Ion, devenite legendare, s-au topit în suferinţele acestui pămînt, iar noi, la rîndul nostru, ne vedem şi mai clar propria fiinţă rănită în oglinda neasămuitului lor har. Artistul nu poate inventa bucuriile, nici durerile poporului său. Asta au înţeles-o Doina şi Ion. Ei n-au inventat nimic, ei, pur şi simplu, au ars în cîntecul lor.”
(Grigore Vieru, poet)
”Trista conjugare a verbelor la trecut, personal, mă macină, mai ales atunci cînd scriu și vorbesc despre cei doi mari dispăruți. De fiecare dată, am avut emoții, de fiecare dată am trăit amintirea despre pierderea lor. Cînd mă gîndesc la Doina și Ion tresar de parca cineva imi pune în mîini tricolorul și mă îndeamnă să iubesc și să simt românește. Pentru ei laurii au însemnat comorile de vis ale acestui neam, succesele lor erau egale cu izbînzile unui popor dornic de libertate
