De aproape patru secole, un stejar duce faima orașului Ungheni. Este atât de mare încât abia de-l pot cuprinde patru oameni. Copacul, care crește în grădina unei bătrâne, ar fi fost sădit de un boier, care locuia pe acest teritoriu în secolul al 18-lea.
Pe strada Mușatinilor din Ungheni, în ograda mătușei Vera Țilică, crește un stejar falnic de aproape patru secole. Istoria lui începe din perioada secolului XVIII-lea, când cartierul ar fi aparținut unei familii boierești. Bătrâna spune că este vorba de familia istoricului și politicianului, Paul Gore, pasionat de arbori.
„Aici a trăit un boier. A ținut bucata asta de pământ până în deal. Totul era a lui. Pe urmă, el a vândut câte o bucată și aici bunelul nostru a luat bucata asta. Și atunci când luat bucata de pământ, stejarul deja era aici și era iaca așa de gros”.
De frumusețea stejarului are parte și familia fratelului mai mare al mătușii Vera, care locuiește peste gard.
„Când m-am trezit eu, el tot așa era. El e bătrân tare. Eu aici m-am născut, aici am trăit tot timpul. Ei, ce să-i faci, vremea trece”.
„Stejarul din Dănuțeni are peste 360 de ani, ne-a spus stăpâna. O grosime de peste 7 metri și o înălțime de peste 20 de metri. Coroana pomului ajunge chiar și în ograda vecinilor”, Ana Sârbu, reporter TV8.
În cele aproape patru secole, stejarul a rezistat destoinic mai multor intemperii.
„În 50-51, nu țin minte, l-o trăsnit. A venit o ploaie mare. Trăsnea, fulgera și l-o trăsnit. Și abia acum s-a prins coarja lui”.
Nu l-au distrus nici bombele din timpul războiului. Iar datorită stejarului, casa a rămas intactă.
„Partea cea de la vale era toată fărâmată. Acum a crescut o creangă acolo. Dacă nu era el, era să strice casa”.
La tulpina copacului încă mai rezistă un cuptor vechi, lipit cu lut și văruit cu grijă de mătușa Vera. Pe vremuri, în el coceau plăcinte și pâine și se adunau cu toți membrii familiei de sărbători. Bătrânii spun că sătenii nu prea sunt impresionați de copac.
„Ține umbră. Este și bun. Mulți iau frunză pentru ca să pună la murat”.
„Se tem, nu se urcă nimeni. Frații mei când erau mititei ap urcau în el. Șap mama îi ocără. Să se dea jos, că se temea. Că el mare și înalt”.
Stejarul secular însă nu prea este vizitat de turiști. Foarte rar le pășește pragul cineva.
„A fost de prin Ucraina, Belarus, nu știu de pe unde. Nu prea vin, nu știu. Toamna trecută au fost de aici de la grădiniță, au fost copiii și l-au filmat aici. Copiii au spus poezii, au cântat aici sub dânsul”.
Am încercat să-l cuprindem, însă fără ajutorul mătușii Vera nu ne-am fi descurcat.
Femeia spune că nu și-a dorit niciodată să-l taie. Pentru ea, stejarul este ca un membru al familiei, asemeni unei comori lăsate din moși-strămoși.
„Avem grijă, numai că avem grijă. Nu îl curățim, când sunt putrede crengile, ele singure se rup de la vânt mare. Se rup”.
Pentru că nu are copii, femeia a decis să lase drept moștenire gospodăria unuia dintre nepoții de la frate.
„Toată moștenirea am dat-o unui nepot de-al meu, cu tot cu stejar, cu tot cu pământ, casă, totul am dat”.
În Republica Moldova sunt peste patru sute de stejari seculari protejați, cel mai bătrân fiind stejarul lui Ștefan cel Mare de la Cobâlea (raionul Șoldănești), care ar avea șapte sute de ani.
Reporter: Ana Sârbu
Imagine: Oleg Cozlov
