Războiul din Ucraina distruge suflete și vieți nevinovate. În fiecare zi, sute de oameni vin la noi în țară, căutând un loc liniștit, în care să nu se mai audă explozii. În continuare, aflați povestea plină de lacrimi a Alisei, o femeie cu 3 copii, care a reuşit să fugă din calea războiului și și-a împărtășit emoțiile pentru emisiunea „Iubește viața”, difuzată la TV8.
Și-a adunat toată viața în doar câteva pungi, și-a luat copiii și a plecat, lăsând în urmă vise, amintiri și-o mare de durere:
„Bună ziua, locuitori ai Moldovei! Am venit singură, cu 3 copii, să caut salvare în țara voastră. În acest moment mă aflu aici și vă sunt foarte recunoscătoare pentru ospitalitatea Dumneavoastră”.
Povestea ei a început în Ucraina. Acolo și-a petrecut copilăria și tot acolo și-a dorit să-și petreacă copilăria și cei 3 copii ai săi:
„Noi am trăit obișnuit, suntem cetățeni simpli ai țării noastre. Asemenea tuturor, lucram, învățam, petreceam timpul cu familia. Din păcate... Noi nu ne-am așteptat că vom fi agresați de către Rusia. Credeam că este vorba de vreo instruire sau vor să ne sperie, să ne șantajeze. Noi eram pregătiți pentru toate, dar nu eram pregătiți de atac. Când s-a început, prima zi credeam că e o minciună. În timpurile noastre, în 2022, acum, când se tratează aproape orice boală, în acest timp când este foarte dezvoltată știința, medicina, nu credeam că omul poate face un asemenea lucru.”
De îndată ce a auzit primele bubuituri, cu inima strânsă de durere, și-a luat cei 3 copii și a fugit:
„Eu am făcut alegerea, voiam să iau pe cineva cu mine, am sunat prietenii, dar ei nu credeau. Spuneau că după atacul orașului Harkov, se vor liniști, nu se va mai întâmpla nimic. Din păcate, s-a întâmplat... Așa s-a întâmplat că eu am plecat singură”.
Două zile și jumătate a mers continuu. Deși nemâncată și neodihnită, simțea că are o forță supranaturală. Tot ce conta atunci pentru ea era liniștea și siguranța copiilor săi:
„Erau foarte mulți oameni, foarte multe mașini de la Odesa, de la Kiev, erau ambuteiaje colosale. Am mers 2 zile și jumătate, copiii erau pe bancheta din spate. Eu nu am ieșit din mașină, nu puteam, dacă ieșeam, pierdeam rândul și era imposibil să intru din nou în coloană. Două zile și jumătate tu mergi continuu...”
„Mamele au intuiție. Noi știm de ce facem asta. O facem pentru copiii noștri. Eu eram foarte obosită, a venit un vameș, mi-a zis că el va avea grijă de copii și de mașină, iar eu să merg să iau un ceai, un pateu. Am ieșit, mi-am luat câte ceva, i-am mulțumit, el mi-a urat drum bun și am plecat. Moldovenii s-au dovedit a fi niște vecini extraordinari. Ei ne-au întins mâna la nevoie. Vă mulțumesc mult!”
Lacrimile-i curg șiroaie atunci când vorbește despre cei dragi:
„Am lăsat apartamentul, am lăsat casa de la țară, dar asta nu contează... Am lăsat bunica de 83 de ani. Ea a văzut Al Doilea Război Mondial, acum vede un nou război. Eu sper ca inamicii să nu intre în Odesa. Sper ca bunica mea să nu vadă încă un război. Ea a suferit foarte mult, nu a avut copilărie, asemenea copiilor din Ucraina, care acum nu au nici ei copilărie. Ei stau în metrou, ei stau în adăposturi, ei nasc în adăposturi. Copiii noștri înseamnă totul pentru noi. Cel mai mult ne doare după copiii noștri. Bunica mea mereu spunea atunci când ne adunam în jurul mesei că cel mai de preț lucru este libertatea și pacea”.
„Mi-am lăsat părinții iubiți, părinții soțului. Ei zic că s-au săturat să se tot ascundă în subsoluri atunci când aud sirenele și stau acasă. Soacra mea stă acasă și face ciorapi pentru soldații ucraineni. În fiecare minut visăm și ne rugăm să se sfârșească acest Iad, această tortură”.
Avea o viață liniștită, o familie frumoasă și vise mărețe, dar, spune femeia, războiul i-a distrus viitorul:
„Copiii mei mergeau la o școală bună, aveau un diriginte minunat. Eu mă aflam în concediu de îngrijire copilului, voiam peste un timp să merg la serviciu. Aveam o viață obișnuită. În acea seară totul s-a schimbat. Nici până acum nu știu unde să merg și la ce-ar trebui să mă pricep, ca, într-o țară străină, să pot să supraviețuiesc. Nimeni din noi nu știe ce-o să se întâmple cu noi, dar avem speranță...”
„În acest moment eu nu sunt gata să mă întorc, dar când totul se va liniști, de îndată ce soldații ruși vor pleca din țara noastră, noi ne vom întoarce neapărat”.
Dorul și-l alină cu telefonul. Doar vocea celor dragi o mai liniștește în aceste momente:
„- Bunica, salut! Ce se întâmplă la voi? - Deocamdată e liniște, nu știe nimeni nimic. - Deocamdată e bine, da? - Da, deocamdată e bine. Alisa, voiam să te rog să economisești banii. Cheltuiește doar pentru mâncare. Banii pleacă precum apa. - Bine, bunica! Te pup, pa! Te iubesc - Și eu te iubesc, pa!”
E foarte recunoscătoare Angelei. Ea îi este colacul de salvare în aceste momente, ea e femeia cu inimă mare, ochi senini și casă primitoare - zice Alisa.
„Angela, mulțumesc mult! Sunteți asemenea nașei mele, asemenea unei surori sau unei mătuși. Vă mulțumesc mult pentru că ați adăpostit oameni total necunoscuți, pentru că ne ajutați. Copilului meu i s-a făcut rău. Ei erau foarte obosiți. Din cauza stresului, li s-a făcut rău. Angela ne-a ajutat și moral, și fizic, și material. Îți mulțumesc mult! Un mare mulțumesc Angelei și țării Dumneavoastră!”
Angela, la rândul ei, povestește că, atunci când a aflat că în țara vecină a început războiul, primul lucru la care s-a gândit a fost cum poate ea să ajute:
„Am auzit sunete care păreau a tunete, dar, de fapt, după ce am intrat pe online, am înțeles că nu e nici un tunet. Îmi părea că vine primăvara, știi? Și când am intrat pe online, am văzut că s-a început războiul”.
„În momentul cela m-am gândit că tot ceea ce făceam ieri, poate nu mai avea nici un rost pentru mâine și trăim cumva cu sentimentul cela că ceea ce facem azi, nu știm mâine dacă mai are rost”.
Întotdeauna am fost deschisă, să știi. Eu sunt omul săritor la nevoie și eu cumva trăiesc prin asta, să întind mâna să dau. N-a stat întrebarea că nu vreau, că ezit. Nu mă caracterizează asta. Am știut că vreau să dau mâna să ajut”.
Pentru Angela, întâlnirea cu Alisa a fost o adevărată lecție de viață:
„Nu avea bagaje strânse. Să fi văzut, avea pungi... Sincer vă zic, ce-am trăit eu în seara aia, ca emoție, ce am văzut eu... O mamă singură, cu trei copii în mașină, 2 copii de 8 ani și unul de 1 an și 9 luni și efectiv pungi strânse. Eu întreb: - Alisa, de ce n-ai făcut bagajul? - Nu am reușit, Angela, pentru că am strâns repede ce aveam în casă. Decizia era să plec cât mai repede”.
Angela are o relație specială cu cei trei copii, iar băiețelul de 1 an și 9 luni, de când a venit, adoarme doar în brațele ei.
„Copiii simt cel mai bine. Mă adresez celor care vor să facă, faceți dacă asta simțiți. Dacă mai aveți în casă oameni străini, care sunt vulnerabili acum, ei simt energetic. Dar cel mai bine simte copilul. Copilul mai mic, care are 1 an și 9 luni, de două seri de când ei sunt la mine, el adoarme în brațele mele. Eu nu pot să-mi explic. El își caută locul, l-am văzut. Patul pe care i l-am pus la dispoziție el simte că nu este al lui. Merge prin casă, haotic cumva. Eu zic: „Alisa, pot să-l iau pe mâini?” Ea zice: „Nu știu dacă va merge, dar ia-l”. Prima seară l-am luat și a adormit la mine în brațe și aseară a fost la fel”, susține gazda.
Angela e mândră de oamenii din Republica Moldova. Suntem o țară mică, dar avem o inimă foarte mare, zice ea.
