Războiul din Ucraina distruge suflete și vieți nevinovate. În fiecare zi, sute de oameni vin la noi în țară, căutând un loc liniștit, în care să nu se mai audă explozii. În continuare, aflați povestea plină de lacrimi a două femei, care a reuşit să fugă din calea războiului și și-a împărtășit emoțiile pentru emisiunea „Iubește viața”, difuzată la TV8.
Cu lacrimi în ochi și cu inima frântă de durere, le-am găsit în satul Bardar, Ialoveni, pe Olga și Tatiana - două femei din Ucraina, care și-au luat copiii și au fugit din calea războiului, lăsând în urmă soții, părinții, casa și tot ce au agonisit pe lângă ea și o parte din inima lor.
Tristețea e mare, dar bunătatea oamenilor din Republica Moldova este colosală, zic ele. Datorită lor, copiii le sunt în siguranță, iar asta este liniștea și alinarea lor pentru moment.
„Eu sunt Olga, am 46 ani, sunt din Odesa. Împreună cu prietena mea și cu 3 copii, noi am plecat pe data de 26 februarie.”
„Pe data de 24 februarie, când dimineața m-am trezit de la fluierături, strigăte, de la luminile care erau la ora 4 dimineața, acum nu pot să-mi amintesc și să vorbesc fără durere în inimă, fără tremur în voce...”
„Aveam speranță că nu va fi război, dar pe 24 februarie era clar că războiul începe... Acest lucru e îngrozitor. E dureros ce se petrece...”
Nu s-a gândit niciodată că viața se poate schimba peste noapte:
„Eu n-am vrut să plec niciodată din țară. Am călătorit împreună cu soțul prin Europa și eu am înțeles că viața mea e legată de Ucraina, eu n-am vrut să plec nicăieri. Nici nu credeam că pe 26 februarie, împreună cu copiii, o să părăsim țara.”
Este cu gândul și sufletul la oamenii dragi, care au rămas să lupte cu inamicul:
„Cel mai de preț ce am lăsat acasă este soțul, mama, sora și familia ei - ei sunt cel mai de preț ce mi-au rămas. Ce-am luat? Mi-am luat fiul. El are 13 ani.”
„Mama are 76 de ani. Ea e copilul războiului. Ea s-a născut în 1941 și a zis că, copilăria ei a fost perioada de după război și bătrânețile e gata să le întâmpine la fel. Azi am vorbit cu ea la telefon și ea voia împreună cu nepotul să meargă să i se dea un pistol ca să se apere.”
„Azi am vorbit cu ea la telefon și ea voia împreună cu nepotul să meargă să i se dea un pistol ca să se apere.”
Nici soțul n-a putut să-și părăsească patria. Fiind medic, a rămas să-și facă datoria. O rază de lumină a apărut pe chipul Olgăi abia atunci când ne-a povestit despre momentul în care și-a cunoscut sufletul ei pereche:
„A fost un moment greu. Fiul n-a vrut să plece fără tatăl lui. Acum îmi amintesc, vorbesc, mâinile tremură, inima îmi bate cu putere, este multă durere în aceste momente.”
Deși este pentru prima dată în Republica Moldova, a rămas profund impresionată de omenia, căldura și ospitalitatea poporului nostru.
„M-a marcat puternic susținerea pe care am primit-o, căldura oamenilor, grija.”
„Când am ajuns la Galina, nu puteam să-mi stăpânesc lacrimile, grija ei m-a copleșit. Eu îi sunt foarte recunoscătoare acestei femei minunate și soțului dumneaei pentru înțelegere, pentru grijă, pentru căldura de mamă cu care ne-a înconjurat.”
Și pentru Tatiana a fost foarte grea această despărțire. Ceea ce a convins-o să-și lase țara, mama, soțul și tot ce-i este drag, au fost cei doi copii ai săi, Nicolae și Ana.
„Mă numesc Tatiana. Sunt din Ucraina, Odesa. Am 39 ani. Sunt muzician. Eu lucrez la Orchestra Filarmonicii Odesa. Până la război, am avut concerte, cu excepția perioadei pandemice, apoi le-am reluat.”
„Reprezint a treia generație care locuiește în Odesa. Să-mi las orașul natal era fără sens. Pe 24 februarie m-au sunat prietenii și au zis că trebuie să luăm copiii și să plecăm. Soțul a insistat și el.”
„N-am vrut să plec, m-am opus, am plâns, dar am plecat pentru a-mi proteja copiii.”
„Vrem foarte mult să ne întoarcem, așteptăm să se liniștească spiritele și ne întoarcem.”
Durerea, tristețea și dorul de cei dragi, femeia și-l alină cu vioara - instrumentul ei de suflet.
Deși Olga și Tatiana au încercat să-și protejeze copiii și să ascundă de ei adevărul despre crunta realitate, ei oricum au înțeles ce se întâmplă și suferă alături de mamele lor:
„Noi nu vrem război, vrem pace.”
„Vreau să fiu în Ucraina și acolo să nu fie război.”
„Mi-e dor de tata, de pisică și de bunica.”
Tatiana rămâne optimistă și visează la ziua când ea va cânta din nou pe scena mare, iar Galina, femeia care în aceste momente îi înconjoară cu atâta dragoste și grijă - va fi spectatorul ei:
„Eu aștept foarte mult ca războiul să se termine. Neapărat vom ține legătura cu dna Galina. Sper ca atunci când vom merge acasă și totul se va aranja, să ne întâlnim. O invităm la spectacole, la concerte. Și pe dvs. vă invităm. Veniți în orașul nostru iubit - Odesa!”
Galina, femeia care și-a deschis ușa și inima pentru refugiații din Ucraina, este bucuroasă că poate să-i ajute pe cei aflați la nevoie.
Cu lacrimi în ochi, ne-a povestit despre prima lor întâlnire și despre impactul emoțional care s-a creat între ele - persoane străine la început, dar devenite foarte dragi într-un timp atât de scurt:
„Suntem toți oameni. Tatăl meu a fost ucrainean, Dumnezeu să-l ierte, eu am fost în adeverința de naștere ucraineancă. Satul este de la Drochia. Jumătate de sat, Cartofleanca, erau haholi, Cotova sunt moldoveni. Nu importă naționalitatea, importă să fim oameni și să ajutăm.
„Am intrat în ogradă, știți, parcă au venit copiii mei acasă. Emoții au fost mari și ele s-au uitat și-au zis, în limba ucraineană, dar noi poate nici nu merităm așa condiții cum am găsit aici. Le-am pregătit și zeamă moldovenească și, dacă au zis că au copii, nu știam ce vârstă au copiii, le-am pregătit terci din grâu cu lapte.”
„De acum, ieri dimineață, m-am sculat, le-am servit ceaiul, le-am pus masa. Soțul încă nu era venit. Așteptam să mă sune și să-i spun surpriza pe care o am. Ele ieri când s-au așezat la masă, au încercat să-mi spună că noi vrem să achităm. Le-am spus că nu trebuie nimic, totul e gratis, nu suntem cu averi mari, dar trebuie să le oferim ceea ce au nevoie. Au nevoie de liniște sufletească.”
„Ceea ce m-a bucurat mai mult este faptul că o doamnă este vioristă și eu la fel iubesc muzica, conduc un ansamblu folcloric și zic, uite, eu miercuri am repetiții, mergi cu noi la repetiții. Ea spune, „Eu sunt gata să ofer și lecții de vioară cuiva, atâta timp cât o să fiu aici.” Sunt cu suflet mare și ele, și copiii lor. Acum casa s-a făcut mai voioasă, casa s-a făcut mai plină. Le-am zis că eu azi plec la lucru și voi aveți toată posibilitatea să pregătiți mâncarea pentru voi, ce doriți aceea faceți.”
„Noi facem tot ca să vă simțiți bine, ca acasă și suntem mulțumiți. Sperăm ca să se întoarcă în liniște, în pace și la vară să mergem pe malul mării, la Odesa, la Zatoka și eu cred că în anul care vine, poate va da Domnul să fie bine și să mergem la ele în ospeție.”
