Rănile războiului nu se vindecă niciodată... O spune, nu din auzite, Antonina Țurcanu, o bătrână singuratică din satul Pelinia, raionul Drochia. Era mică de tot când a rămas orfană de mamă. Nu a reușit să simtă nici grija tatălui, pentru a fost trimis pe frontul de luptă. Împreună cu surorile și frații ei, au rămas singuri în fața greutăților și a foametei.
Deși au trecut mulți ani de atunci, nu a putut să dea uitării momentele în care, copilă fiind, lucra din greu pe câmp pentru o bucată de pâine. Și tot din cauza muncii la colhoz, a rămas fără un picior. S-a ales cu o proteză în loc și așa, timp ce aproape 30 de ani, a condus brigada satului.
Ghidați de localnici, am ajuns la casa Antoninei Țurcan, din satul Pelinia, în care, de ani buni, își duce traiul de una singură. I-am spart liniștea, cu care s-a obișnuit deja, atunci când i-am bătut la ușă.
"-Buna ziua! Poftă mare. Ce mâncați bun?
- Un măr!"
La cei 87 de ani, știrile despre războiul din Ucraina îi sfâșie sufletul, îi răscolesc amintirile pe care ar fi vrut sa le dea uitării. Dar, rănile războiului nu se vindecă niciodată, ne spune bătrâna:
"Tata s-a dus la război. 5 ani nu l-am văzut. Muream de foame. Era o iarbă - covrigei, nalbă și luam și mâncam. Mâncam frunze de la pomi, de viță de vie".
Cu fiecare zi de război, rămâneau din ce în ce mai puțini bărbați în sat, iar munca grea a căzut pe umerii femeilor, care au învățat să semene cereale, să conducă tractoare, să lucreze zi și noapte. În schimbul unei bucăți de pâine, și copiii ajungeau să lucreze din greu:
"Cei care cultivau le dădeau un sfert de pâine. M-am dus și eu".
Își amintește de multe momente dureroase care i-au marcat copilăria, însă cea mai mare cumpănă, prin care a trebuit să treacă, a fost în anul 1946. În timp ce muncea pe câmp, alături de o femeie din sat, a fost călcată de un cal, înhămat la cultivator:
"A mers calul peste mine și cultivatorul. Mi-a rupt mâna și piciorul".
Piciorul i-a fost amputat și înlocuit cu o proteză. Avea doar 11 ani. Și-ar fi dorit să alerge ca toți copiii, dar fără un sprijin nu a mai putut face vreun pas. Cele mai bune prietene i-au devenit cârjele, datorită cărora se putea ține din urma copiilor din mahala. A făcut și școală. Apoi, timp de 25 de ani, a fost brigadieră:
"Lumea lucra cu două picioare, eu într-un picior".
"Eu am fost pentru oameni să aibă ce mână. Într-un picior am lucrat atâția ani și acum sunt a nimănui".
"Plâng ca am rămas singurică".
Bătrâna își alină singurătatea cu puținele persoane care îi trec pragul. Printre ele este și asistenta socială, Victoria. Când apare în ușă, parcă și bolile o mai lasă:
„Cum ești? -Nu chiar bine, dar așteptam să vii la mine”.
"Îmi ia toate durerile când vine. O ajut în toate și apă îi aduc, produse alimentare”.
Dornice de vorbă, am discutat cu mătușa Antonina despre multe. A depănat amintiri despre război, despre copilăria plină de lipsuri. A vorbit despre dor și s-a plâns de durere. Dacă ar avea o proteză nouă, poate nu va suferi atât de mult.
"Noaptea, când nu dorm, mă rog lui Dumnezeu să mă pot duce măcar așa".
Pe lângă povețile despre viață, mătușa Antonina ne-a mai surprins cu ceva.
"- Iată, v-am pregătit niște dulciuri.”
- Ca o bunică v-ați gândit la noi.
- Vă primesc ca niște copilași.
- Nu plângeți! ”
Ne-am luat rămas bun în casă, cu promisiunea să ne vedem atunci când va împlini 100 de ani.
Pentru că rar are ocazia să petreacă pe cineva, a insistat să iasă după noi și afară: „În astfel de momente, îți dau lacrimile...”
ATENȚIE: Cei care își doresc să ajute eroii campaniei „Bătrânii noștri” o pot face prin donații pe Paynet. Pentru a evita escrocheriile sau strângerile ilegale de fonduri, TV8 anunță că aceasta este singura metodă de a colecta donațiile. Vă mulțumim!
