„Când m-a vizitat mama la penitenciar, a făcut infarct și am pierdut-o”. Este poate cel mai trist moment din istoria de viață a Elenei, o deținută din penitenciarul de la Rusca, care a fost condamnată la 10 ani privațiune de libertate, pentru că și-a omorât soțul. Despre calvarul trăit de această femeie, dar și despre cea mai mare dorință pe care o are, în timp ce se află după gratii, aflați într-un reportaj realizat de TV8, în cadrul „Campaniei Naționale pentru o Justiție Sănătoasă”.
Elena își amintește cu lux de amănunte ziua în care s-a căsătorit. Era fericită și se considera o norocoasă. Din păcate, însă, fericirea ei a durat foarte puțin. După ce a născut doi băieți, în tânăra familie au început certurile și violența fizică. La început, ascundea vânătăile și răbda totul de dragul copiilor, spune ea. Și-a tăinuit suferința, până când nu s-a mai putut.
„Și certuri, și bătăi”.
„Au fost multe plângeri. Am fost internată și în spital.” „Am fost divorțați, apoi m-am reîntors la el, pentru că a fost tată la copii și am crezut că s-a corectat”.
Dar n-a fost să fie. În scurt timp, traiul alături de soțul său s-a transformat într-un adevărat coșmar. Într-o zi, fiind în stare de ebrietate, el a bătut-o din nou cu bestialitate. Când a crezut că bărbatul a plecat, Elena și-a ridicat ochii și l-a văzut că se îndrepta spre ea cu un cuțit în mână. Atunci, disperată și speriată, a luat și ea un cuțit și... tragedia s-a produs.
„A fost într-un moment, s-a întâmplat toate acestea, nedându-mi seama”.
„Din neatenție, din apărare s-a întâmplat așa. Îmi pare foarte rău...”
A fost condamnată la 10 ani de detenție pentru omor. Își amintește și acum cât de mult a plâns și cât a suferit, dar a luptat și a rezistat pentru copiii săi.
„Am 2 băieți extraordinar de buni, singuri își câștigă bucățica de pâine. Chiar sunt mulțumită și îi mulțumesc lui Dumnezeu că, chiar dacă am ajuns pe aceste uși, ei își dau străduința măcar de partea cealaltă să mă bucure cu ceva”.
Deși dorul de cei dragi este uneori sfâșietor, Elena refuză să primească vizite. Și azi regretă că i-a permis mamei sale s-o viziteze la penitenciar.
„N-am vrut să permit rudelor să mă vadă în pereții aceștia”.
„Mi-am muiat inima și am chemat-o pe mama mea la întrevedere. După aceasta, mama mea a făcut infarct și am pierdut-o. De atunci, nu mai vreau să vină nici copiii, cu toate că ei își doresc foarte mult să vină”.
Cu feciorii se vede doar prin skype. Acest lux li se permite o dată pe lună, dar Elena se străduie să fie implicată în cât mai multe activități, organizate de administrația penitenciarului, așa că și timpul trece mai repede, și adună bonusuri, datorită cărora poate folosi mai des skype-ul sau telefonul, pentru a-și vedea apropiații.
„Am învățat 2 studii deja: brutar și frizer”.
„Fac parte din corul penitenciarului, particip la toate evenimentele culturale. Acum, deja al treilea an - profesia de croitor”.
„Sunt angajată ca îngrijitor de încăpere la Școala Profesională”.
„Timpul pe care-l petrec aici să-l petrec în folosul meu și să treacă cât mai repede”.
Deși este o perioada extrem de dură, Elena spune că viața din penitenciar i-a oferit multe lecții. Acum, datorită amnistiei, termenul de detenție i-a fost scurtat cu doi ani și jumătate, așa că și-a pus o dorință.
„Mult mă rog, cel mic împlinește 18 ani în luna mai, cel mare împlinește 20 de ani în aprilie, să fie o minune și să fiu acasă în acea perioadă, să le fac un cadou”.
O altă mamă, la fel de îndurerată este și Maria. Ea a ajuns la penitenciar din cauza deținerii de droguri. Nu le consuma, le răspândea consumatorilor. Anturajul nefast și banii au influențat-o atât de mult, încât nu se mai gândea la riscuri, iar acum regretă amarnic și plânge de dorul celor 4 copii, care o așteaptă acasă.
„Când am ajuns aici, eram într-o stare (musca) foarte grea. Chiar și bucata de pâine, ceea ce mâncam, îmi aduceau aminte de copiii de acasă”.
„O lună și jumătate m-am aflat în zona educativă, peste o lună și jumătate mi-a fost adus copilul cel mai mic”.
„Din 2021 până în 2022, luna iunie, băiețelul a stat cu mine”.
Acum copilul stă acasă cu soțul și cu mama Mariei, alături de ceilalți frați, iar ea își petrece timpul lucrând.
„Am grijă de persoanele în etate, cu dizabilități”.
Aici, în penitenciar, Maria a învățat ce mai dură lecție de viață.
„Principalul este familia: copiii, soțul, rudele, frații, părinții. Și am înțeles că prietenii la bine nu aduc”.
La penitenciarul de la Rusca își ispășesc pedeapsa aproximativ 270 de femei.
