Dacă ar exista un premiu pentru cei mai buni părinți, atunci acesta ar trebui să meargă și la soții Roșca din Fîrlădeni, raionul Căușeni. Aceștia, timp de 33 de ani au crescut și educat 34 de copii. Doi ai lor și 32 luați în îngrijire. Au fost ani cu clipe grele și bune, dar niciodată nu au regretat că au luat această decizie. Acum sunt pensionari și se bucură de rodul muncii lor atunci când, la sărbători, casa se umple de copii și nepoți, de râsete și voie bună.

În satul Fîrlădeni din raionul Căușeni, doi soți, ambii deja la pensie, își duc traiul de zi cu zi, cu bune și cu rele. La prima vedere, nu par a se deosebi cu nimic de oricare altă familie din Moldova. Însă, imediat ce le afli povestea, înțelegi că puțini sunt ca ei.

Acum mai bine de 30 de ani, odată cu începerea conflictului transnistrean, au luat o decizie care le-a schimbat viața radical.

„Eu lucram la Bender, la spitalul orășenesc, în secția de psihiatrie. Și acolo, erau mai mulți vorbitori de limbă rusă. Când s-a hotărât că limba noastră este moldovenească, noi deja ne simțeam că avem aripi. Și între noi s-au început conflicte, sfadă. Și nu am vrut să iau parte la așa ceva, am vrut să las lucrul și să vin să lucrez în sat, soră medicală”, ne-a spus fosta asistentă parentală, Liuba Roșca.

Într-o seară, stând acasă cu soțul și cei doi copii ai lor, au urmărit la televizor o emisiune în care se vorbea despre drama copiilor abandonați. S-au gândit că ar putea să le ofere un strop de căldură, luându-i acasă. Au simțit că asta e chemarea lor.

„Au apărut două familii acolo care au spus că ei au luat câte 5 copii și au făcut casă de copii de tip familie. Și nouă ne-a venit gândul acesta, dar noi aveam doi copii, clasa a 6-a și clasa a 2-a. Noi atâta am plâns la emisiunea asta, erau istorii emoționante. Și am hotărât dacă se primește la noi, să luăm și noi. Copiii mei, fetița a zis da, da, vreau. Și iată că Dumnezeu a ajutat repede”, ne-a povestit bătrâna.

Chiar dacă în acea perioadă părea greu să treci prin această procedură birocratică, femeia ne-a spus că totul a decurs destul de rapid„Și așa repede au venit comisiile de la raion, au aprobat tot și în toamnă am luat 5 copii. 4 deodată, la Sfântul Nicolae și la Anul Nou pe vechi am luat încă o fetiță, pe Marina. Am împlinit lista și ne-am apucat de treabă”. : 

Ne-a povestit că nu a fost deloc ușor și greutățile păreau că nu se mai termină. Dar, cu sprijinul soțului și al copiilor biologici, le-a depășit pe toate: „Să vă zic că plângeam noaptea, greu îmi era. Copiii nu știau nimic, beau apă, puneau cana jos. Erau bolnavi, erau slabi. Cel mai mic copil avea 4 ani și restul erau de clasa 1-a. Și deja când am luat-o pe Marina, ea era clasa a 4-a”. 

„Asta e Marina, aici e Ghenadie, Sergiu, Liuda, Igor, Mihail și Elena. Și noi doi. - Ei sunt primii copii? - Da, primii, primii”.

Pe an ce trecea, numărul copiilor luați acasă, de cei doi soți, creștea văzând cu ochii: „Sunt trei copii într-un sat și pe timpul verii să-i primim la noi și la 1 septembrie le-or da îndreptare la internat. Și i-am luat! Erau deja 8 și cu ai noștri doi, erau zece. La 1 septembrie, soțul a zis că nu mai dăm noi copiii ăștia nicăieri, că ne-am atașat de dânșii, sunt cuminți, ascultători. Și nu i-am dat, au rămas la noi”. 

Ca în orice astfel de familie, nu lipsesc nici poveștile triste. Unele dintre ele au impresionat-o în mod special: „Am avut așa caz când m-au sunat de la Căușeni și mi-au spus că sunt trei copii în spital și vă rugăm să-i luați măcar temporar. Erau două fetițe și un băiat. Era vara, cald, ne-am dus cu soțul să-i luăm și erau îmbrăcați în maică și chiloți și aveau cate un palton rupt, încălțați în caloșei. Mi-au spus că i-au scos din beci, părinții au plecat la muncă undeva și i-au încuiat în beci. Și ei răcneau, au venit vecinii și au chemat Poliția, au stricat lacătul și i-au scos”.

Consideră că dacă nu i-ar fi luat ea, acești copii tot ar fi primit o șansă la o viață mai bună. Trăiește cu speranța că încă există oameni cu inimă mare, atât de mare încât să încapă și alții care au nevoie de ajutor. 

„Fiecare pai are umbra lui și dacă nu eram eu, era altcineva. Eu cred că ei sunt mai fericiți ca alții care au crescut la orfelinate. Eu mereu le spuneam, voi nu sunteți singuri, voi mă aveți pe mine. Dumnezeu v-a dat așa ca voi să aveți o șansă, eu am grijă de voi. Eu mereu îi încurajam, nu-i lăsam să plângă în sine”, spune Liuba Roșca.

Totuși, pe lângă momentele triste și greutățile pe care le-a întâmpinat, familia Roșca a încercat de fiecare dată să îndulcească viața copiilor pe care îi avea în îngrijire. Ieșirile la zoo, la pizza, în parcul de distracții erau nelipsite aproape în fiecare sfârșit de săptămână. „În primii ani când am avut copiii aceia, 6 ani la rând i-am dus la Marea Neagră. Ne duceam și scriam pe la Căușeni, căutam transport, le-am făcut pașapoarte și îi duceam la mare pe toți”. 

Acum, fosta asistentă parentală este la pensie. Nu mai poate lucra, dar copiii îi bat la poartă ori de câte ori au ocazia. Cu timpul, mulți dintre ei s-au înrudit. După toți anii pe care i-au petrecut împreună, s-au luat de nași, cumătri, fini. 

„Noi când am fost la Marina, fiica mea e nănașă și zice. Eu așa tare o cunosc pe Marina, te cunosc pe matale în Marina. Cum așează ea masa, cum face ea mâncare, tot, absolut tot. Apoi, mai mare bucurie nu-ți mai trebuie”, spune bătrâna.

Marina a fost printre primii copii care au primit dragostea familiei Roșca. Femeia lucrează în structurile de forță și a vorbit despre părinții ei cu multă căldură. 

După aproape 33 de ani în care a împărțit dragostea ei între 34 de copii, doamna Liuba se bucură de rezultatele tuturor și își dorește doar sănătate. Ca orice mamă, își așteaptă cu nerăbdare copiii de sărbători. Acum, la Paște, liniștea casei se va sparge după ce câțiva dintre copii vor veni în ospeție, iar nepoții vor alerga prin toată curtea, semn că munca depusă de soții Roșca nu a fost zadarnică. 

Un reportaj de Constantin Niculae 

Imagine de Vlad Glinjan

Montaj de Constantin Niculae