Își pomenește, astăzi, morții și mătușa Maria Morari, din Condrița, raionul Strășeni. Aceasta locuiește singură de ani buni, după ce soțul i-a decedat, iar copii nu a avut. Lipsurile au urmărit-o toată viața, iar acum, la cei 73 de ani ai săi, se bucură de puținul pe care îl are.
La o margine de sat, lângă pădure, găsim gospodăria mătușii Maria. Știa că urma să o vizităm și ne aștepta în curte sprijinindu-se în cârje.
Ne-a invitat în locuința ei, formată dintr-o tindă și două odăi. Deși nimeni nu îi trece pragul, femeia spune că nu se simte singură.
„Sunt cu Dumnezeu, nu sunt singură, sunt cu puterea lui Dumnezeu”.
Mătușa Maria spune cu tristețe că și-ar fi dorit nespus de mult să devină mamă, să-și strângă în brațe propriul copil, dar nu i-a fost dat să trăiască această binecuvântare.
„E greu... - Ați dorit să înfiați un copil? -Am vrut. Soțul a fost categoric.”
Femeia și-a dăruit în schimb dragostea altor copii, pentru care spune că a fost ca o adevărată mamă.
„Am crescut un nepot și nepoțică de la frații mei și sunt plecați. Apoi, am mai crescut o nepoțică a unui verișor a lui bărbatul meu.”
Soțul a decedat de cancer. Spune că au mers mult prin spitale, în speranța că va fi tratat. Chinul la care îi supune statul pe bolnavii incurabili prin instituțiile medicale, îl știu doar rudele, se plânge femeia: cozi interminabile la ușile medicilor, sume imense pentru medicamente costisitoare și indiferența celor care ar putea, de fapt, să-i ajute.
„Pentru 100 de lei m-au trimis să semnez la consilieri. M-au umilit. Pentru 100 de lei. De asta nu vreau sa primesc pe nimeni.”
În timp ce discutam, s-a auzit ușa... Credeam că a venit cineva în vizită, însă mătușa Maria a reacționat cumva altfel.
„Filea, tu ești în casă. Nu ieși afară?”
Motanul e unica mângâiere a bătrânei.
Femeia spune că a muncit toată viața din greu, peste 20 de ani la uzina de tractoare din Capitală, apoi hamal, după care infirmieră la punctul medical din sat.
„Am lucrat hamal. Descărcăm vagoane că mă dureau oasele. Apoi am căzut, după un atac cerebral (insult). Nici nu vreau să spun ce viața.”
Răscolită de amintiri, brusc, femeia a început să se simtă rău. A pus mâna imediat pe pastile și și-a măsurat tensiunea. Sănătatea îi e tot mai șubredă după cele două accidente vasculare cerebrale și intervențiile chirurgicale prin care a trecut.
„Vreau sănătate. Să nu cad povară pe umerii cuiva. Vreau să mă port purta.”
Drumul până la fântână îi pare tot mai lung și anevoios, dar așa cum nu are cine să o ajute, a fost nevoită să găsească altă soluție.
„Aduc de la mănăstire. Achit 100 de lei.”
„Astea sun deșarte. Poate sâmbătă le va umple.”
Pentru oamenii în vârstă, singurătatea e extrem de grea. Mai chinuitoare decât boala, spune femeia.
„Vă spun sincer...O plăcere. Mi-am descărcat sufletul și parcă mi-a stat mai bine. Multă sănătate că e mai scumpă decât toate. Sănătatea face mult.”
