Săptămâna aceasta am mers în satul Beșalma, o localitate de etnici găgăuzi, unde există cel mai vechi muzeu de istorie si etnografie dedicat acestui popor. Cu muzeografii de aici, am vorbit despre tradițiile de iarnă, despre cultură și despre limba găgăuză care riscă să dispară.
Mai apoi, am fost invitați să descoperim, la propriu, dansurile lor tradiționale, cântecele și costumele populare. S-a întâmplat în timpul unei repetiții a unui colectiv artistic din sat, din care fac parte doar vârstnici. Spre final, ne-au îndulcit cu un desert tradițional, pe care gospodinele obișnuiesc să-l pregătească de Anul Nou.
„Este primul muzeu dedicat găgăuzilor, a fost fondat în anul 1966 de Dumitru Cara-Ciobanu. Este o personalitate excepțională, un scriitor și poet unic. Caraciobanu a adunat personal exponatele. Mergea prin sate, orașe, acolo unde locuiau găgăuzi. Apoi a deschis muzeul. A fost visul lui, pe care l-a realizat. După moartea lui, cauza lui a fost continuată de fiul său, un sculptor celebru, pictor”, ne-a povestit muzeograful Maria Chiosea.
„Găgăuzii sunt un popor mic, dar individual. O trăsătură ce ne deosebește este că, deși vorbim o limbă turcică, suntem ortodocși. În istorie, este o raritate. Strămoșii noștri viețuiau pe teritoriul Altaiului, au trăit acolo o lungă perioadă. De fapt, toate popoarele turcești au locuit în acea zonă. O parte din ei au luat calea spre Europa, prin Nord. Cealaltă parte, prin Sud. Cei care au optat pentru drumul sudic, au îmbrățișat islamul. Pe când cei care au parcurs traseul nordic au devenit ortodocși. Cel mai probabil, strămoșii noștri au venit din Nord.
Sunt multe versiuni despre cine sunt găgăuzii. Însă oamenii de știință au identificat două versiuni de bază. Oamenii de știință bulgari consideră că provenim de la bulgari turcizați, iar cealaltă categorie de cercetători consideră că noi provenim de la turci, în special de la oguzi, pecenegi și cumani. Strămoșii noștri au trăit multă vreme pe teritoriul Balcanilor, aici era statul lor, se numea Despotatul dobrogean. Plăteau dijmă otomanilor, dar viața nu era deloc ușoară, așa că au decis să se mute peste Dunăre. Așa au ajuns pe teritoriul Basarabiei. S-a întâmplat acest lucru pe la mijlocul secolului XVIII. A durat 100 de ani. Migrația a cunoscut trei etape principale. Cel mai masiv val de migrație a avut loc la începutul secolului XIX, când Rusia a ieșit învingătoare într-un nou război ruso-turc”
„Aici avem o casă tradițională găgăuză, din interior. Dacă odaia e mai mare, înseamnă că acolo locuia o familie mai numeroasă. Dormeau pe lejancă, se încălzeau la cuptor. Se numește la fel ca la voi. Iarna acolo găteau mâncarea, vara foloseau cotlonul. În fiecare casă, un loc aparte era pentru apă. Se numea „bacârlâc”, de la cuvântul „bacâr” ceea ce înseamnă „cupru”. Gălețile cu apă niciodată nu erau puse jos. Erau suspendate. Găgăuzii tot timpul aveau un respect enorm pentru apă, ca față de un lucru sfânt. Apa era greu de obținut, de aceea aveau grijă de ea, economiseau. Nu o puneau jos pentru că era considerat un păcat. Chiar și afară gălețile erau suspendate”.
„- Limba găgăuză... limba care moare. Sunteți de acord? - Va trăi atât timp cât o vom vorbi. Dar cât timp o vorbim, va fi vie. Vorbim găgăuza în familie. Copiii comunică în limba natală. Dar dacă ieșim undeva și lumea nu ne înțelege, vorbim în limba rusă. - Se pare că tinerilor le este mai ușor să vorbească în rusă decât în limba natală. - Este un așa trend că picii noștri, când merg la grădiniță, acolo e în rusă, comunică în rusă, dar când revin acasă, de fapt la școală tot discută în rusă, dar când cresc mai mari folosesc mai des limba găgăuză”.
„Aici este o sanie. În asemenea sănii, iernile pe timpuri erau cu multă zăpadă, se colinda. De sărbătorile de iarnă, se colinda așa: muzicanții se așezau în spate, mergeau prin sat, cântau piese, intrau în case și îi felicitau pe toți cu ocazia Crăciunului și a Anului Nou. - În găgăuză, cum va fi colindă? - Colada. - Și se aseamănă cu colindele noastre? - Da, este cred că o diferență, dar noi trăim de atâta timp împreună, e clar că am luat ceva unii de la alții”.
„Noi marcăm toate aceste sărbători pe stil vechi. În data de 6 ianuarie, în ajun de Crăciun, copiii colindă. Ziua colindă copiii mici, seara - adolescenții, iar noaptea - bărbații tineri. Astăzi colindă și fetele, înainte nu puteau face acest lucru. Era strict interzis pentru că era o activitate bărbătească. Se mai alege și un „țar”, pot fi câțiva. Împart satul în zone și trebuie să colinde fiecare casă. Se pregătesc din timp, au foarte multe repetiții”.
Muzeografa ne-a arătat și cu ce erau răsplătiți colindătorii.
„- Leagă o funiuță, pun aici colacii. Băieții merg cu aceste bețe. - E pentru a speria câinii? - Nu, cum așa? Pe el puneau colacii. Ar fi interesant să vedeți anume în această zi, să vedeți. Și aici se putea de pus colaci, bani. - E goală. - E un exponat, nu vrem să miroase a pâine.
Dacă Crăciunul este sărbătoarea ce prevestește Nașterea Domnului, atunci Anul Nou este puțin altceva. Tot se colindă, dar obiceiul se numea „hăi, hăi”. Se mergea cu asemenea clopoței, li se spune „traca”.
Pe 31 decembrie sărbătorim pe stil nou, ne așezăm târziu la masă, avem mâncare din pește. Dar sărbătoarea „inil”, așa cum îi zicem noi, este anul nou pe vechi”.
Puțin mai târziu, era să aflăm că încă nu am fost petrecuți ca la carte.
„- Ce-ați spus? Ne-am dori să înțelegem și noi... - Vrem să vă propunem să gustați din vinul nostru de casă și să luați colăceii. - Sunteți primii noștri colindători, de aceea am vrut să vă servim cu vin și colăcei. - Cine este țarul? - Cred că Vlad, el nu s-a arătat deloc. - Cum va fi „mulțumesc” în găgăuză? - Saa olun.
Ne adunăm în fiecare săptămână, ne pregătim de sărbătorile de iarnă. Va mai adăuga câte ceva și această doamnă, este mai nouă în colectivul nostru. Fiecare poate să adauge câte ceva. - Cine este cea mai talentată dintre toți cei de față? - Noi toți suntem talentați. - Ansamblul nostru a împlinit recent 25 de ani. Se numește „Sedef”, în rusă se traduce ca „Mărgăritar”. Colectivul nostru, timp de 25 de ani, păstrează și transmite tradițiile, cântecele noastre. Evoluăm la toate evenimentele la care suntem invitați. Cântăm, dansăm”.
În primul joc ne-am prins repede. Ca să fim mai în stilul colectivului, am fost îmbrăcați corespunzător. Și Constantin s-a dichisit în straie populare.
„În bucătăria moldovenească, acestui fel de desert i se spune prăjiței. Ne-a plăcut, deci am decis să încercăm să-l facem și noi. Am pus ouă, puțină vodcă, sodă de mâncare, oțet, sare și zahăr”.
Dar, până să ajungem să învârtim sarmale, am făcut un scurt popas la un complex turistic tradițional, în stil găgăuz, unde proprietara Anna Statova a reprodus un mic sat vechi, cum era acum 200 de ani.
„Avem aici prototipul caselor în care locuiau buneii noștri. Din lut și paie am făcut. Am uns cu bălegar de cal și cu rumeguș. Casele respiră. În fiecare casă, oaspeții se pot simți ca la muzeu, pentru toate țoalele din interior s-au păstrat 100 de ani. Le-am dat o nouă viață. Plapumele le-am făcut din lână naturală”.
Complexul a prins viață în anul 2016, iar prin acest loc, Ana și-a dorit ca un număr cât mai mare de oameni să știe despre frumusețea tradițiilor locale.
„Am trăit cu această idee mai multă vreme. Aveam un muzeu mic, dar, când ne treceau pragul oaspeți, am decis să investesc bani mulți ca să arătăm tuturor. Desigur, am luat și credite. Am terminat proiectul, dar oricum aveam nevoie de susținere, pentru că ne aflam la început de cale. Am participat la un grant și am fost susținuți la timp. Am instalat o spălătorie pentru veselă și rufe, pentru că noi aici nu avem spălătorii”.
Un reportaj Veronica Gherbovețchii și Constantin Niculae
Imagini și montaj de Vlad Glinjan
