Este una dintre cele mai cunoscute poștărițe din Republica Moldova. A dus mii de scrisori și mesaje, iar bătrânii din Todirești o așteaptă ca pe o fiică să le bată la poartă. Puțini știu că ascunde o gravă problemă de sănătate și că are nevoie urgent de ajutor.
Svetlana Ceban își pierde vederea și riscă să nu mai poată activa. Suferă de miopie de mică, dar din cauza lentilelor de contact purtate de-a lungul timpului, problema s-a agravat atât de mult încât poate orbi în orice clipă.
Pe Svetlana Ceban o știu toți sătenii din Todirești. Nici nu are cum să fie altfel. De 13 ani, ea este cea care aduce scrisori localnicilor și distribuie pensii bătrânilor. A îndrăgit profesia datorită mamei ei, care tot a fost poștăriță și a bătătorit aceleași ulițe.
„Venea seara acasă, eu o așteptam cu nerăbdare, aveam în mahala străduțele noastre mai apropiate, erau sectorul meu și distribuiam. Pe atunci erau gazete în tiraj mare. Așa am îndrăgit-o, mi-a plăcut”, ne-au spus Svetlana.
Pe vremuri, spune Svetlana, munca de poștaș era mult mai anevoioasă. Oamenii își trimiteau scrisori și făceau schimb de felicitări cu ocazia sărbătorilor. Mai erau și mormanele de ziare, care trebuiau distribuite.
„Erau foarte multe ziare, lumea era impusă să se aboneze, nu se abonau doar la un singur ziar, dar și la jurnale. Știu că era și geanta plină, și pungi adăugătoare. Acum nu e atât de multă corespondență. Ține mai mult de scrisori.
Spuneau femei, mai încoace, când era mama poștașă și ele își așteptau felicitări de la armată. Sclituri erau, felicitări cu duiumul. Acum scrisorile țin mai mult de judecăți, de la companii de creditare, nu așa cum era înainte”, a relatat poștărița.
Svetlana a încercat să alte profesii, dar cea de poștaș i s-a lipit cel mai mult de suflet: „Multe ori zic că dacă ar fi luminos și noaptea, aș merge și noaptea. Da, am dureri de genunchi, dar vara, circul cu bicicleta și-mi ușurează mult munca. Îmi place... Îmi pare rău iarna ca afară se întunecă repede. - Ați încercat să vedeți câți kilometri în zi faceți? - Am încercat sa pun aplicația, dar nu... Iau satul de lung până-n lat. - Aveți posibilitatea să luați un microbuz ori o mașină de ocazie? - Nu se permite, sunt reguli, pentru că poți să ai bani la tine”.
În cei 13 ani de muncă, a întâlnit o mulțime de situații, câteva dintre ele au pus-o pe gânduri, fiind ca un semn de la Cel de Sus.
„Pentru locuitorii mei sunt o persoană aproape de suflet. E o profesie nobilă, cu multă dăruire, cu mult respect, ca să fii respectat trebuie și tu să respecți. Oamenii o dată-n lună ești așteptat, mai ales pentru pensionari ești și colacul de salvare. Am întâlnit în practica mea și cazuri când persoana la care m-am dus era jos, căzuse de la tensiune.
A fost o singură dată când am mers la o persoană care era pe patul de moarte. A închis ochii după ce m-a văzut pe mine. Era taman în ziua în care trebuia să primească pensia. Vorbind cu fiica ei, am ajuns la concluzia că voia să primească pensia, apoi să poată muri împăcată”, ne-a povestit Svetlana Ceban.
Svetlana nu duce doar poșta, ci și ultimele noutăți despre viața satului. Spune că tot timpul trebuie să fie informată, pentru că bătrânii așteaptă vești proaspete de la ea: „Eu trebuie să știu și cum va fi vremea afară zilele ce urmează, trebuie să știu cine a murit prin sat, cine s-a născut, legat de politică, toate noutățile la nivel de țară. Mă strădui să le știu pe toate”.
Pasiunea și responsabilitatea cu care-și face munca i-au adus Svetlanei două titluri de „Poștașul Anului”. În 2015 și 2018.
„Mai mult este pentru autoevaluarea ta, să știi că ai atins un scop, că îți cunoști lucrul tău, că nu ești doar un poștaș. Oricând și oriunde, tot aici m-aș întoarce. - Nu vă plictisește profesia? Să vreți să încercați altceva? - Nu, eu am mai încercat și alte profesii. Am fost și la grădinița de copii, dar cu bătrânii mai bine lucrezi decât cu copii. E altă legătură”.
Pentru că Svetlana este mai tot timpul cu zâmbetul pe buze, puțină lume știe că femeia ascunde o gravă problemă de sănătate. De mică suferă de miopie, însă, din cauza lentilelor de contact purtate în loc de ochelari, boala s-a acutizat.
„Nu știu dacă e ceva genetic. Am înțeles de la mama că e legat de o traumă, de mic copil am avut o friptură pe obraz și că s-ar putea să am probleme cu vederea. Am început încă de pe atunci să port ochelari, mi-era o jenă... Copiii te numeau, mai mult îi purtam prin geantă”, ne-a spus femeia.
În anul 2009, s-a ales cu grad accentuat de dizabilitate. Dar și-a continuat munca, de parcă nici nu ar avea probleme de vedere: „Trebuie să merg urgent la operație, îmi trebuie transplant dublu de cornee și cristal, ca să-mi pot reface vederea. Fără lentile nu pot. De la un metru e totul în ceață. Cu lentila văd circa 60%”.
La îndemnul familiei, a continuat să caute specialiști. În acest fel, a ajuns la o clinică din Franța. Însă, costurile tratamentului, de circa 10 mii de euro, sunt enorme.
„Mă trezesc noaptea și deschid ochii, caut becul roșu de la televizor ca să văd dacă văd ori nu. Dar câteodată, dimineața, mă trezesc și îmi pare că se luminează și mă întreb dacă pot să văd mai bine decât la moment”, a menționat Svetlana.
Faptele bune pe care le-a făcut i se întorc înapoi. Apropiații femeii au deschis un cont bancar, prin care îndeamnă lumea să doneze pentru ca Svetlana să-și salveze vederea. S-a mobilizat și Poșta Moldovei, care a oferit circa o mie de euro. În pofida necazurilor sale, poștărița este zi de zi la datorie și nu dă pe față suferințele prin care trece.
„- Tanti Frosea! Bună ziua! - Bună ziua, Svetlana! - Ce mai faci matale? - Da chiar nu am să-ți spun deloc. - Nu vrei să-mi spui? Hai, te rog, spune-mi ce faci! - Chiar mai spălăm, e soare și nu plouă”.
„- Știți cine este doamna Svetlana... - Ei, ea este prietena cea mai bună a mea. Ea când vine e tot timpul cu zâmbetul pe buze, poate și are și ea câteodată o durere pe suflet, dar tot timpul spune „buna ziua” și e veselă tot timpul. - Mulțumesc. - Dar ce, nu e așa? - Când o așteptați la poartă, când o vedeți că trece pe alături... - Eu mă uit pe fereastră dacă e data de primit. - Mâine vine pensia? - Eu am primit-o deja. Mă rog de nu mă fotografia că o să crape (obiectivul de filmat)”.
Mătușa Eufrosinia știe despre boala Svetlanei, dar spune că nu a auzit-o vreodată plângându-se de situația în care se află.
„- Tot timpul este veselă. - Știți că și ea are o problemă de sănătate. - Știu, dar nu se dă. Ea nu vrea ca amarul ei să-l dea la alții. Ea îl ține la dânsa. Așa-i, Sveta? - Mulțumesc. - Așa și este. Și e bravo. Pe care nu ai întâlni, Sveta tot timpul zâmbește. Ce-ai să faci? Boala e boală, dar nu te mai dai la toți că mă doare aici ori aici. Și la mine, iată, numai bețe pe lângă ușă, dar acum nu umblu cu bățul. L-am văzut pe dumnealui și cum să merg cu bățul? - Vreți să-l cuceriți? - Vreau, vreau... Mai este de prășit, ofertă de lucru”.
O întâmpină cu laude și mătușa Eugenia.
„- Tanti Jenea! - Bună ziua. - Bună ziua. - Ce mai faci, matale? Cum cu sănătate, de mult nu te-am văzut. - Da' cum? Iată-așa cu scăunelul din urmă, cu vârsta nu putem... Lucrul trebuie făcut și nu reușim. Vineri a plouat și ne-a reținut olecuță. Mai avem... - Las' că este curățel. Ai reușit și ai făcut toate celea. - Am vrut să reușim până la Paște să fie toată grădina gata. O să dovedim dacă vom avea sănătate”.
„Eu am lucrat cu dânsa în comisia electorală. Era mâinile, ochii și picioarele. Totul ea era la noi. O femeie energică, acum o vezi aici, toate celea reușește. Nu știu cum ea așa. Dă Doamne să aibă sănătate și mai mulți oameni de aceștia ca dânsa, știți...”.
Pentru că de Paște se întâmplă minuni, Svetlana se roagă și ea pentru una: să i se risipească ceața din ochi și să vadă lumea în culori.
„E un lucru delicat, să fii poștaș la tine-n sat/ Să fii bun, să ai răbdare, să fii om cu literă mare/ Vă mai zic eu și așa/ Fără muncă de poștaș, eu nu aș exista/ E poștaș, ce lucru mare. Eee, un poștaș e o valoare”.
Vezi cum o poți ajuta pe Svetlana să-și salveze vederea
Un reportaj de Veronica Gherbovețchii
Imagine și montaj de Vlad Glinjan