24 ianuarie, se împlinesc 165 de ani de la Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, cunoscută și sub denumirea de „Mica Unire”, pentru a deosebi evenimentul din 1859 de cel din 1918, numit „Marea Unire”.
Ziua de 24 ianuarie 1859, ziua alegerii lui Alexandru Ioan Cuza la Bucureşti ca domnitor al Ţării Româneşti, după ce la 5 ianuarie fusese ales la Iaşi domnitor al Moldovei, este ziua în care s-au împlinit aspiraţiile naţionale ale revoluţionarilor de la 1848, care înscriseseră în programele lor idealul unirii Principatelor drept „cheia de boltă fără de care s-ar prăbuşi întreg idealul naţional”.
În Moldova, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în unanimitate, la 5 ianuarie 1859, reprezentantul „Partidei Naționale”, urmând ca ulterior într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate, realizându-se astfel unirea celor două Principate Române sub conducerea unui singur domnitor, scrie ziarulunirea.ro
Scurt istoric al evenimentelor
Unirea Principatelor era un deziderat formulat încă din timpul Revoluţiei de la 1848 când, la Braşov, la 12/24 mai, se elabora programul-legământ: "Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei", ce cuprindea obiectivul fundamental românesc: "Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat neatârnat românesc", scrie Agerpres.
Protectoratul Rusiei asupra Principatelor a încetat în urma înfrângerii suferite în războiul Crimeii (1853-1856) şi în urma Congresului de la Paris din 1856 (13/25 februarie-18/30 martie). În tratatul semnat la 18/30 martie 1856, se prevedea, ca în Principatele Române, locul protectoratului să fie luat de garanţia colectivă a Marilor Puteri europene (Franţa, Marea Britanie, Austria, Rusia, Prusia, Imperiul Otoman şi Regatul Sardiniei), cu menţinerea suzeranităţii otomane. Totodată, Poarta se obliga să respecte administraţia independentă şi naţională a Principatelor, precum şi deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei. S-a hotărât, totodată, convocarea de Adunări (divanuri) ad-hoc, care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări.
"Comitetul Electoral al Unirii" de la Iaşi a fixat la 1/13 martie un program politic, preconizând unirea Principatelor într-un singur stat, neutru şi autonom, în frunte cu un prinţ străin (şi domnie ereditară), adunare reprezentativă, garanţia colectivă a puterilor europene ş.a. În acelaşi sens, a fost înfiinţat şi la Bucureşti, la 3/15 martie 1857, "Comitetul Central al Unirii", organ de conducere al partidei naţionale muntene care şi-a fixat un program asemănător cu acela al unioniştilor din Moldova. Adunări ad-hoc au fost organizate în cele două Principate iar prin cele două Rezoluţii aproape identice votate în Moldova la 7/19 octombrie 1857 şi în Ţara Românească la 8/20 octombrie 1857, se cereau: autonomia şi neutralitatea celor două Principate şi unirea lor într-un singur stat cu numele de România; prinţ străin, ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei; neutralitatea şi inviolabilitatea noului stat; guvern reprezentativ şi constituţional, Adunarea obştească cu putere legislativă, garantarea colectivă a celor şapte puteri, potrivit lucrării "Istoria României în date" (Editura Enciclopedică, 2003).
În ultima zi a Conferinţei de la Paris (10/22 mai-7/19 aug. 1858) a fost semnată Convenţia de la Paris, actul internaţional, şi, totodată, nou statut fundamental al Principatelor, conform lucrării "Istoria românilor, Constituirea României moderne" (volumul VII, tom I, Editura Enciclopedică, 2003). Potrivit reglementărilor acestuia, cele două ţări menţinute sub suzeranitatea Porţii şi sub "garanţia colectivă" a puterilor urmau "să se administreze liber şi în afara oricărei ingerinţe a Înaltei Porţi" purtând denumirea de "Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei", separaţia administrativ-politică fiind menţinută mai departe. Fiecare principat urma să fie condus de câte un domn şi miniştrii săi. Puterea legislativă urma să fie exercitată colectiv de domn, Adunarea electivă din ţara respectivă şi Comisia centrală nou instituită, comună Principatelor. Domnul urma să fie ales în fiecare ţară "pe viaţă". Comisia centrală şi Curtea de Casaţie urmau a fi comune celor două ţări, iar armatele puteau fi reunite în tabere comune sub comanda alternativă a domnilor sau a reprezentanţilor lor. În ansamblu, Convenţia de la Paris, deşi nu acorda Unirea, apropia pe români de momentul realizării unificării celor două principate.
La 28 decembrie 1858/9 ianuarie 1859, în Moldova, erau deschise lucrările Adunării elective, fiind validate mandatele a 55 de deputaţi. Deputaţii majorităţii s-au întrunit în seara zilei de 3/15 ianuarie 1859, pentru a se pune de acord asupra persoanei candidatului comun. După mai multe ore de dezbateri, a fost propusă candidatura lui Alexandru Ioan Cuza care a fost acceptată în unanimitate de deputaţii prezenţi. Adunarea electivă s-a întrunit la 5/17 ianuarie 1859, pentru a-l alege pe domn, prin vot deschis. Alexandru Ioan Cuza a întrunit unanimitatea voturilor celor 48 de deputaţi prezenţi.
Alegerile pentru Adunarea electivă din Muntenia s-au desfăşurat între 8/20 şi 12/24 ianuarie 1859, în care conservatorii au obţinut 46 din cele 72 de mandate existente. Lucrările Adunării elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie 1859, sediul reprezentanţei naţionale fiind înconjurat de mii de oameni. Membrii Partidei Naţionale s-au reunit în noaptea de 23 spre 24 ianuarie la hotelul "Concordia" din Bucureşti unde atât deputaţii majorităţii conservatoare cât şi cei ai Partidei naţionale căutau o soluţie. La propunerea lui Dimitrie Gr. Ghica, a fost adoptată soluţia dublei alegeri.
În dimineaţa zilei de 24 ianuarie/5 februarie 1859, la ora 11.00, lucrările Adunării s-au reluat. Deputatul Vasile Boerescu, în numele Partidei naţionale, a cerut o şedinţă secretă, în cadrul căreia a pledat în favoarea principiului Unirii şi subliniind legalitatea actului, în conformitate cu "spiritul Convenţiei", a propus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al Ţării Româneşti. Reveniţi în sala de şedinţe, cei 64 de deputaţi au votat, consacrându-l pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti. S-a realizat astfel unirea de fapt a celor două Principate. Prin acest act politic al dublei alegeri, fără a se încălca formal prevederile Convenţiei de la Paris, naţiunea română a obţinut victorie importantă în realizarea statului modern român. Alexandru Ioan Cuza a ajuns la Bucureşti, la 8/20 februarie 1859, unde a fost primit cu mult entuziasm, notează lucrarea "Istoria României în date" (Editura Enciclopedică, 2003).
La Conferinţa de la Paris (26 mart./7 apr.-25 aug./6 sept. 1859) a fost recunoscută de jure, la 1/13 aprilie 1859, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Austria şi Imperiul Otoman au recunoscut evenimentul la 25 august/6 septembrie 1859. Austria recunoscuse de facto, la 2/14 mai 1859, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, printr-o notă scrisă, fiind reluate cu acest prilej legăturile cu cele două guverne româneşti, de la Iaşi şi de la Bucureşti. Recunoaşterea dublei alegeri de către Puterile garante şi Imperiul Otoman a consacrat uniunea personală a celor două Principate, prima etapă spre realizarea deplină a Unirii.
Unirea administrativă şi politică a Principatelor a fost completă prin emiterea de către Poartă a "Firmanului de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei", la 22 noiembrie/4 decembrie 1861, prin care se admitea, în principal, unirea ministerelor de la Iaşi şi Bucureşti într-un singur guvern şi a Adunărilor elective într-una singură, notează lucrarea "Scurtă istorie a românilor" (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977).
Primul guvern unitar al României, condus de Barbu Catargiu, a fost format la 22 ianuarie/3 februarie 1862. A urmat deschiderea la Bucureşti, la 24 ianuarie/5 februarie 1862, a primului Parlament al României, arată lucrarea „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
Cine a fost Alexandru Ioan Cuza
Copilăria lui Cuza a fost marcată de educația sa în Franța, unde a urmat pensionul Cuenin din Iași și a obținut bacalaureatul în litere între anii 1831 și 1835. A urmat apoi studii de drept, dar nu a reușit să obțină vreo diplomă. Întors în țară, s-a implicat activ în evenimentele Revoluției de la 1848, semnând Petiția Proclamație adresată domnitorului Mihail Sturdza. Arestat în urma acestei acțiuni, Cuza a reușit să evadeze în timpul transferului către Imperiul Otoman, scrie Alephnews.
În iunie 1857, Cuza a demisionat din funcția de pârcălab, acuzând falsificarea listelor electorale în timpul alegerilor pentru divanul ad-hoc al Moldovei. Însă, a fost ales în 24 ianuarie 1859, ca domn al Moldovei, iar ulterior și al Țării Românești.
După alegerea sa, Cuza a acționat pentru recunoașterea dublei alegeri și unificarea guvernelor și parlamentelor celor două țări de către Poartă și puterile garante. Această perioadă a fost marcată de eforturile sale de consolidare a noului stat, iar după modificarea Convenției de la Paris în mai 1864, Cuza a implementat reforme semnificative.
Printre reformele sale notabile se numără reforma rurală, reforma electorală și reforma învățământului. Cuza a adoptat măsuri pentru secularizarea averilor mănăstirești și a încercat să modernizeze sistemul de învățământ. Aceste inițiative au fost menite să aducă o schimbare profundă în societatea românească, punând bazele pentru o modernizare și o dezvoltare durabilă.
