În contractele lor de angajare, scrie că programul de muncă durează 8 ore. Realitatea însă este cu totul alta, iar munca lor nu se termină practic niciodată. Cu alte cuvinte, asistenții personali sunt tot timpul la lucru, noaptea, ziua, de sărbători și în weekenduri. Ei sunt cei care îngrijesc de persoanele cu dizabilități severe care, de cele mai dese ori, sunt imobilizate la pat. Fie că au grijă de soții, de copii ori de alte rude, asistenții personali duc în spate o responsabilitate mare, pentru că nu e o profesie pe care să o înveți la școală.
Pe lângă rutina zilnică, în care fac curat prin casă, mâncare, cumpărături, trebuie să aibă și cunoștințe medicale minime pentru a-și putea ajuta rudele bolnave. Pentru munca lor, sunt răsplătiți cu circa 4 mii de lei. Dar, există riscul ca pentru unii dintre ei aceasta să fie ultima lună când își mai primesc salariile. Istoriile pe care le prezentăm mai jos sunt de-a dreptul cutremurătoare, iar unele detalii și imagini din reportaj ar putea să provoace efecte emoționale.
Ca o mamă grijulie, doamna Galina își mângâie fiul în timpul ce-l ajută să ia o poziție mai comodă.
„- Băiatul mai mare. - Da, e cel mai mare la mine. Mai am. Ce să fac? - Sunteți împreună dintotdeauna? - Da. - De când sunteți asistentă personală? - De vreo trei ani”.
De la naștere, Serghei a fost diagnosticat cu paralizie cerebrală infantilă. Nici pentru o secundă, femeia nu s-a gândit să-l abandoneze. Știa că mai bine ca ea nu-l va îngriji nimeni.
„Până când mai pot, îl mai țin. Mi-i jale, cum să-l dai? Să stau cu inima tângă”.
Locul lui Serghei este acest pat micuț, pe care este un fel de prizonier. În față are fereastra, care parcă-i ademenește spre lumea agitată de afară.
„- Ce-i place băiatului? - Muzica. A avut și televizor, dar nu mai este. Mic nu mai găsim”.
De trei ani, mama lui i-a devenit și asistentă personală, muncă ce era plătită cu circa 4 mii de lei pe lună. Duce evidența la tot ce face, iar raportul lunar îl depune la direcția de asistență socială a sectorului.
„Toată ziua sunt cu el, nu poate nimic, nici să mănânce, doar se mai întoarce, îl hrănesc, îl schimb, îl spăl. - Aveți un papagal? - Da, da”.
Vestea că va fi demisă, de rând cu alți asistenți personali, a indispus-o.
„E clar că nu este de dorit, înainte primeam o pensie, dar era foarte mic. Acum puțin au mărit-o și deja vor să ne ia salariile. - 4 mii de lei clar că nu este mult. La ce vă ajuta? - Pamperși, mâncare, e scumpă acum, banii se duc”.
Este îngrijorată și supărată că rămâne fără salariu de asistentă personală și vecina doamnei Galina. Femeile locuiesc pe același coridor, aproape fața-n față.
„Lucrez asistenta personală, caut de soțul meu, are deja 2 insulturi (AVC). La primul i s-a luat mâna, la al doilea are probleme cu piciorul. Partea dreaptă nu lucrează deloc. - Sunteți toată ziua prin casă? Nu doar cele 8 ore? - Da, toată ziua. Numai pansamentul ne ia juma de zi. Am stat și în spital, chirurgul a zis ca nu se lecuiește. De tăiat nu îl taie. Poftim! - Cât de greu vă este să îngrijiți?”
Doamna Liusea îngrijește de soțul ei, Veaceslav, care a rămas parțial imobilizat după cele două atacuri vasculare cerebrale.
„Foarte greu, lucrul aceste este încontinuu. Și noaptea, el mă sună și mă cheamă săi dau pastile, îl doar capul. - E o profesie pe care nu ați învățat-o nicăieri. - Prin doctori. Noi ne adresăm la doctori. Toată vremea la doctori. Ni se șterg acești bani, ca să lucrăm fără bani, de ce să ia de la noi ultimul nostru lucru? El nu vrea să se ducă în altă parte. El vrea acasă”.
Deși pe acte norma de lucru scrie că trebuie să fie 8 ore, munca nu se sfârșește niciodată. Tot timpul este ceva de făcut, pentru că bolnavul are nevoie de ea mai mereu.
„Într-una sunt cu el, spălat, mâncare, sângele la el nu circulă, îi fac pansamente”.
Salariul de asistentă le ajungea mai mult pentru medicamente și scutece. Cu timpul, apartamentul îngust a început să se umple de medicamente.
„Parcă-i farmacie. - Aceste medicamente se mai compensează, o parte din ele? - Da, dar eu iau fără compensație. Acestea 4 mii de lei noi le cheltuim pe medicamente, iar pensiile se duc pe mâncare și pe apartament. Uitați-vă scutecele, pastile uitați-vă, toate sunt de dureri”.
„Din cauza durerilor mari la piciorul drept, e nevoie tot timpul de medicamente antidolore. El iată așa doarme. - Pe șezute doarme? - Da, pentru că îl doare piciorul. Eu nu pot dormi cu el, că nu sunt om a doua zi. Asta e lucru foarte mare, foarte greu”.
Canapeaua este locul pe care bărbatul petrece tot timpul. Afară nu are cum să iasă, pentru că li s-a stricat căruciorul automat, cu ajutorul căruia îi era mai comod să se deplaseze pe holuri și în lift.
„- Când vă mai duceți afară? - Niciodată. Când am fost, Liusea? De când s-a stricat caleașca. - Dacă e frig, el iese la balcon. 15 ani nu a ieșit, dar i-am luat cărucior”.
Mai are unul, dar le este greu să-l manevreze, așa că încearcă să-l repare pe acesta automat. Și-ar dori unul nou, dar depășește cu mult bugetul modest al familiei, greu încercată de soartă.
„Ieșea afară cu căruciorul acesta? - Da. Este mai mic și încăpea. Acesta trebuie de cumpărat, dar nu găsesc. Nici fetele nu găsesc. Nou trebuie să cumpăra, dar sunt 1000-4000 de euro”.
Iar ca să înțelegem cum arată o dare de seamă a muncii sale, ne-a arătat raportul pe care l-a pregătit pentru angajator.
„Aici e munca dumneavoastră. - Da, da. Masa, cumpărăturile la magazin, spălarea. - Asta este pe o lună... - Da, pe partea cealaltă este consultația medicului, vedeți aici servicii de supraveghere și îndrumare”.
Tot în același bloc, la un alt etaj, doamna Liudmila veghează asupra soțului ei. Sunt doi ani de când a suferit un atac cerebral vascular, ceea ce i-a adus o imobilizare totală.
„Era la amiază. A mâncat și s-a dus să privească televizorul, eu spălam farfurii. Îl aud că ceva îngână, când intru îl văd cum l-a învârtit boala. Nu pot s-l ridic. Am avut un divan, am chemat mahaleanca, a venit și salvarea repede. Avusese un insult. - Unul singur, nu a fost urmat de altele? - Numai acesta, dar tare grav. - De câți ani e așa? - Pe data de 30 ianuarie s-au făcut 2 ani”.
Când s-a întâmplat nenorocirea, bărbatul avea 68 de ani. Deși se afla la pensie, era încă în putere.
„Nu a bolit niciodată. Numai la uzina de tractoare, la deget s-a tăiat. Credeam că eu prima o să mă duc, ca am avut intervenția la ficat”.
După aproape un an de stat în rând, femeia a fost angajată să-i fie asistentă personală soțului. Lucrează aproape fără pauză, ora de trezire fiind 5 dimineața.
„Ce să fac eu? Uitați-vă, juma de gură nu lucrează. - Ne aude, ne vede? - L-am învățat să zică Mila. Tot fac eu: îl ridic, îl spăl de trei ori pe zi. La ora 5 îl spăl din cap până-n picioare. Aduc un lighean, cu săpun pentru copii, altul nu merge. - Mă uit că era om puternic. - A fost sportiv. - Acum e uscat. Nu dă Doamne să se întâmple ceva cu matale... - Doamne ferește. - Trebuie să vă păziți. - Cum să mă păzesc? Îl bărbieresc, oleacă crește părul, îl frezez. Printre degete, urechile, și dinții. - Are noroc de o soție bună. - Au venit cu verificarea și au zis că e curat la dvs. Câteodată nici nu vreau să trăiesc. Și încă și banii iștea ni-i ia”.
Uneori nu reușește să înțeleagă ce vrea, iar în astfel de momente fuge repede la bucătărie și plânge. Dar știe sigur că îi place când îl surprinde cu cafea.
„Acesta e lapte fără cofeină, toată viața a iubit cafeaua. Nu mănâncă tot timpul”.
Asemeni celorlați asistenți personali, doamna Liudmila speră că autoritățile se vor răzgândi și vor găsi soluții pentru a-i putea plăti și în continuare.
„Las măcar acei care au copii, susținere, de rău de bine. La mine unde ajutor? - Sunteți singură, singură, fără copii. - Nu am vrut sa plâng”.
În hol, la ieșire am dat cu ochii de două fotografii înrămate. Una o înfățișează pe doamna Liudmila, în cealaltă e soțul ei, pe când ambii erau în putere și nu știau cât de grele vor fi bătrânețile. Sunt fotografiile pe care și le-a pregătit de moarte.
„Le-am făcut de moarte. Cine să mi le facă, dacă nu am pe nimeni, dar eu am vrut să aleg”.
Iar pe umeraș, acoperit cu un sac de polietilenă, atârnă un costum, și el pregătit pentru ultimul drum.
„Eu știu în ce situație o să fiu eu? Totul mi-am gătit. Cum a da Dumnezeu. () Banii aceștia măcar ne ajutau cumva. Mai plăteam comunalele... Nu pot să te bați cu nimeni, mulțumim că măcar până atât. Să le dea sănătate”.
Un reportaj de Veronica Gherbovețchii
Imagine și montaj de Vlad Glinjan
