Datele statistice arată că doar 3% din populația cu vârsta de 55 de ani și mai mult practică exerciții fizice zilnic sau măcar săptămânal. Nu sunt sigură că personajele, pe care le veți descoperi din reportajul ce urmează, se includ în această statistică. Dar ele fac sport, mai mult de nevoie sau din obișnuință. În satul Puhăceni, supranumit și satul bicicletelor, indiferent de vârstă, lumea pedalează. Chiar și cei de 90 de ani.
„- Bună ziua. - Bună ziua. - Domnule Toader. - Domnul Toader aici e. - Câți ani aveți? - Anul ce vine, împlinesc 90. - Mulți înainte. Și tot pe bicicletă? - Păi vezi că merg cu dânsa. - Dar cum vă țin picioarele? - Eu fără bicicletă nu pot”.
L-am provocat pe moș Toader să ia bicicleta de coarne și să facă o cursă prin drum, propunere pe care a acceptat-o fără pic de ezitare.
„Iaca acolo e drumul mai bun, aici... Unde îmi trebuie, acolo mă duc. La magazin, la... Anul ce vine împlinesc 90 de ani.” „Hai să vezi cum merg amuș. Eu vin înapoi. Mă duc până acolo și înapoi. Am mers si cu căruța, și cu caii și nu o schimb. Nu are nevoie de mâncare, de benzină”.
Moș Toader ne spune că e un om al pământului, a muncit în sudoarea frunții toată viața. A crescut și doi copii, dar care nu-i sunt alături. Fiica și-a făcut cuib într-o țară străină, iar despre fiu nu are veste de mulți ani. A plecat să muncească în Federația Rusă și dus a fost.
„- Dar soția cu ce bicicletă se plimbă? - Soția nu poate, e bolnăvioară oleacă. Ei, ce să faci. E de-a doilea de-amu. Of, of, of. - Am înțeles că aveți și un necaz cu un băiat, nu găsiți băiatul? - Am un băiat care a fost în Afganistan și o scăpat. Acum e dus la Moscova de 9 ani de zile și nu știu de dânsul nimic. Am dat peste tot despre dânsul și nu pot afla. Că e mort, că e viu. A fost în Afganistan doi ani de zile, o scăpat și o venit acasă. S-a dus la Moscova și iaca. - Dar ați dat unde, la ambasade? Am dat peste tot și nu vine nici un rezultat, nimic”.
Când liniștea îi țiuie prea tare în urechi, iese în lume. Serile, în schimb, sunt liniștite și obișnuite.
„- Aici suntem cu baba, amândoi. Cu babulea. Facem o mămăliguță. Așa ne ținem. - Nu simțiți vârsta? - Ei, să ajungeți voi la vârsta mea. - Vă țin bine picioarele? - Desigur! Iată cer de la primarul nostru sa toarne la fântână o mașina de nisip să nu se pot apropia de uluc oile, vacile, caprele. Poate îi spuneți dumneavoastră”.
Chiar dacă are 90 de ani, e ca un titirez. A reușit să ducă de nas și bolile.
„- În acte sunt aproape 90 de ani, dar ce vârstă simți matale? - Nu am nimic. Oleacă la spital. Mi-o dat niște bunghi, dar eu i-am lăsat. Am zis că mai bine beau un pahar de vin. - Așa speriați boala? - Da. Dar nu mă îmbăt ca să cad pe drumuri, Doamne ferește, cu normă”.
Și mai are o alinare: Marusica îi zice.
„Hai, Marusica, vino încoace. Căprița mea cea mintioasă. - Marusîca o cheamă. Dă lapte câte o cană”.
„Ecaterina Sareva, am 75 de ani, merg pe bicicletă de mic copil. Și acum așa, mai pe lângă casă. Am avut niște căprițe, dar le-am dat că mă dureau picioarele. Toată viața am mers pe bicicletă, la lucru, pe dealuri. Kilometri făceam. Și așa-i. Acum mai mult stau, mai privesc câte un film. Toată viața am umblat prin copaci, era omăt până la genunchi. Nu am stat prin cantoare. Te ajunge câte oleacă. Vreau măcar oleacă să mai scap de animale. Dar am iepuri, am lucernă”.
Mătușa Ecaterina nu-și dă vârsta pe față. Spune că are 75 de ani de ani, dar puțini o cred. Este tot timpul în mișcare, iar dacă-și termina treburile pe lângă casă este gata să treacă și în gospodăria fiicei. Iarna e mai puțin de lucru, vara însă perioada cea mai bună pentru ea.
„Pun chiperi, pepeni, patlagică. Câte oleacă de tot felul. Cresc si toată vara am ce mânca, de vânzare tot. Am niște malină. Roșiile mă duc la piață, îmi mai pun mie prin bănci. Nu pot sa stau. Eu să umblu, să mă duc. Cotrobăiesc. Oleacă picioarele ma cam dor, dar limba nu mă doare. - Ați încercat să stați așa, să nu faceți nimic? - Ei cum să nu faci nimic? Tre să ma scol, să fac o mâncare, să dau la animale. Cu caprele trebuia la un kilometru sa le duc”.
Cât despre vârstă, nici ea nu crede că a trecut de 75 de ani. Singura dovadă sunt actele unde e scris clar anul și data nașterii.
„- Nici nu-mi vine a crede că am 75 de ani. - De câți ani vă simțiți? - Vreo 60 cam. Nici nu știu când au trecut anii aceștia. Dar te uiți în pașaport. Mulți zic că nu-mi dau anii, dar dacă te uiți atent la față vezi că sunt”.
Printre lucrul pe lângă casă, găsește timp și pentru serialele preferate. Înainte nici nu voia să audă de așa ceva.
„La televizor mă uit cam mult. Dar când eram tânără nu știam de seriale. Înainte ieșise Alondra, Prosta Maria, femeile din brigadă voiau repede acasă să vadă serialul, dar eu le ziceam că mai avem de lucru. Erau supărate pe mine”.
Deplasarea pe biciclete în satul Puhăceni este o practică atât de obișnuită încât îți pare ciudat deja când vezi vreun sătean pe jos ori cu mașina. De altfel, în fața celor mai importante clădiri publice din localitate sunt amenajate parcări pentru biciclete. Ne explică fenomenul Aurelia Vicol, profesoară de istorie la școala din sat.
„Localitatea noastră este așezata pe un loc foarte neted, de câmpii, de șes. Asta permite ca toată lumea din localitate să se deplaseze pe biciclete. Fiecare gospodărie are câte 2-3 biciclete. Și copii, și tineri, și bătrâni. Toți practică acest gen de deplasare. Ca profesor, tot mă deplasez cu bicicleta. Vin, mă duc. E mai convenabil, mai ușor, mai rapid”.
Un reportaj de Veronica Gherbovețchii
Imagini și montaj de Vlad Glinjan