Atunci când peste Moldova sovietică s-a dezlănțuit foametea, mătușa Aneta avea vreo 15 ani. Acum, deși a trecut de vârsta de 90 de ani, își amintește, în detalii, chinurile prin care i-a fost dat să treacă, alături de părinți și frații ei. S-a născut într-o familie numeroasă, iar acest lucru i-a purtat noroc. Pentru că erau mai mulți, puterea de a lucra pământul a fost mai mare. Dar, din cauza secetei, de la care și a pornit această foamete generală, roada practic nu a fost deloc.
În pofida sărăciei, oamenii erau impuși să plătească „statului” impozite pentru că dețineau pământuri. Unii încercau să ascundă prin poduri câte-un sac de grâu, dar era găsit de cei trimiși să colecteze produsele alimentare. Oamenii de rând, ca să supraviețuiască, se hrăneau cu buruiene. Multă lume se umfla de la ele, familia lor însă nu, pentru că s-a salvat cu lapte acru. Mai primeau un ajutor lunar sub forma unui amestec de cereale.
„În copilăria mea, când aveam 8-9 ani, a fost războiul. Patru ani a durat. După ce s-a mântuit războiul, o grelime! Vaca ceea o înjugai, lapte trebuie să dai. Pământul îl țineai, era după tine. Pâine trebuie să dai, ouă trebuie să dai, carne trebuie să dai, de pe ce? Cum? - Dar cui trebuia să dai? - Să dai ca aveai pământ, pământul era după om. Ca cum amuia, un băiat de la noi... - Ca impozit, da? - Da, venea și lua de la tine că ai pământ. - Cum venea să ceară? Vă urmărea pe drumuri? - Iaca așa. O familie așa mare, de 8 suflete eram și era numai mult, spun, ca 150 kg de grâu în pod. ȘI s-a suit în pod și a luat grâu acela, care era mâncare. Cum am strâns noi acolo. Și a luat să iasă la „Krasnîi oboz”, aici, la gara, din vale de acolo. La Rogojeni, dar Rogojeniul e vai și amar de el. Vreo 50 de case. Te obliga să dai pâine. De pe ce? Dacă nu era cu ce lucra.
Cereau câte 150 de kile la 8 persoane, le-au luat din pod. Nici să cumperi. Nimic. - Să te împrumuți nu puteai? Să iei de pe la vecin...? - La ei tot așa era. Tot obligat era să dea. - Unde se ducea toată această producție? - Se introducea în stat. - Dar statul nu tot suntem noi? - Era o casă... Ei se pregăteau iarăși, chiar dacă se terminase războiul. - Puteai să încerci să ascunzi mâncarea? Să ascunzi grâul pe undeva, puteai să faci asta? - Se făcea. Lumea îngropa, dar nu prea aveai ce ascunde.
- Așa foamete, ca cum ar cânta: Mi-a mânca. - Lumea a murit atunci? - Da! Da, s-au mâncat om pe om. - Aici chiar, în Rogojeni? - Nu, unde m-am măritat eu, apoi a venit din Ucraina. În Primul Război Mondial, la femeia ceea, feciorul a fost „ocupat” și nu a venit decât la Al Doilea Război. El o cunoștea pe mamă-sa, dar ea pe dânsul - nu. Și foame și aia, nu la noi, în Rogojeni, acolo au venit nepoatele din Ucraina și probabil s-au auzit, dar n-am văzut. S-au auzit că în sobă s-au găsit două capete de copil. Înseamnă că i-au mâncat. Că așa de-amu se zicea: Țurcăneasa au mâncat copii. Dar n-am văzut eu. - Dar ce ați mâncat, matale, ce ai mâncat ca să trăiești în perioada asta? Ce mânca lumea? - Iaca cum am fost. Toate buruienile astea, cum v-a spus și sora, erau potbal, urzică, steji, și amestecam cu oleacă de urluială. Dar cum? Dădeau un fel de sudă, 3 kg de suflet. Și am să duceam și luam suda așa, și puneam o mână, două, la buruienile astea, și așa mâncam. Dar n-am fost umflați, că aveam chișleac.
Numai un singur băiat în mahala noastră a murit. Era mititel. A răcnit până a murit de foame. - Îl auzeați cum răcnea de foame? Cum e la sărai, aici era și el. Năpustea la noi în ogradă. Mama făcea niște măligă cu buruiene. Și mama i-a dat o lingură și lui, dar el atât era de flămând că a mâncat fierbinte. Poate de asta și a murit. Mama avea grijă să ne dea la toți câte-o lingură. - Mama reușea să mănânce sau împărțea la copii întâi? - Ne împăreța nouă, dar mânca și ea, că dacă murea, nu mai eram nici noi voi.
Când era Paștele, mama a adus un tobultoc de urzică. Cred că a avut o mână de făină și a făcut urzica. A copt în cuptor, dar cu ferestrele închise, că putea să o ucidă cineva. Ne-au venit neamurile, le-a pus mama pe masă coptura ceea, nu mai știu din ce era. - O parte mânca, o parte stătea afară și apoi se schimba? - Da. Să nu se observe. - Oamenii, de flămânzi ce erau, puteau să vină să fure, să fure vacile, puteau să facă și crime, puteau să omoare? - Da. Mâncai tot ce găseai. Țistari... Cineva care a călătorit pe un cal, iar animalul a căzut și a murit, repede se hăcuia din cal și a mâncat. Eu - nu, dar badea Leonea aici pe drum a tăiat un șold și l-a mâncat.
Aveai vacă? Nu erau paturi, niște scânduri, laițe, să zicem. Dacă țineai vaca aici, trebuia să stai lângă ea. Să o păzești. Vaca aici și tu aici. Dacă era afară, te spălai de dânsa. pentru că așa era hotărât acela care nu aveai vaci, oi. Ori îl ucizi, ori te ucide. - Fura lumea, da? - Lui îi era totuna. Oaie, capră, ce aveai, iată așa: tu aici, dormi aici, și ele lângă tine. - Dar statul nu venea să ia vaca? Sau cerea doar lapte pentru că ai vacă acasă? Iaca statul te lăsa să ții vaca acasă? - Vaci lăsa, dar boi și cai nu te lăsa. Când era cu rușii deja. Au luat inventarul - cotigă, orice - dar vacă - nu. Totul am dat, doar săpile ni le-au lăsat.
Dacă avei vacă, oleacă de lapte fierbeai, dacă se făceau popșoi, făceai niște măligă și asta era dulceața noastră. Nu mai vedeam noi covrig, bomboană. - Cum îți explici matale că s-a întâmplat să nu avem mâncare? - Da la ce? V-am spus. Moldova a fost ocupată. Ni se cerea să dăm pentru pământ. Ouă trebuie să dai, carne și tot așa. În Rogojeni, erau doi oameni invalizi, fără carte. „Predsedateliu” și un om de-al lui. Când au văzut că lumea începe să moară veneau și dădeau suda, au umplut camerele de la noi cu popșoi și pe la alții. Noi dejghiocam popșoiul și deja era mai bine.
- Cum vă par vremurile de acum? - Acum nu-i greu. Pâine este, lumină este. Vrea s-a îmbunătățit. - Dar oamenii? - Oamenii - nu. Sunt răi. De tare ce e bine. - Și-a făcut aici o bucățică de casă, mai vrea una. Mai vreau una în sus. - Erai bucuros... Dar femeilor nu mai lăsau furca din brâu. Să-ți arăt cu ce ne spălam noi. Dacă eu reușeam să fac șervetul cela, aveam cu ce mă șterge. Chiar îl țin așa să-l arăt la copii, la nepoți. Torceam, urzeam. Am avut o fată, e învățătoare. A dorit să ducă două șervete. Era șervet pentru tot corpul. Nu aveai cu ce să te ștergi.
Ce mâncam? Ieșeam cu fratele mai mare și mâncam susai, nalbă, colăcel, toate celea mâncam, dar nu aveam intoxicație. Și o străchinuță de lapte. - A suferit lumea de foame? - Da! Tare, Doamne ferește. Răcneau, sufereau”.
„- În anii cei grei, ce dulce mâncați voi? - Sfeclă. Tata lucra la linie, mergea câte un vagon cu sfeclă. Tata lua și o aducea acasă. O tăia mama roticele, apoi o fierbea. Dar noi o mâncam așa bucățele. Iată aceea era desertul nostru. Când am crescut, tata deja ne aducea covrigi, biscuiți, bomboane ca fasolele. - Păduchi au fost pe aici? - Ehehe! Doamne, păduchi și lindini. Sora asta a mea avea o gâță frumoasă. Dar nu umbla cu părul gol, că era plină de lindini. - De ce erau păduchi? - Lumea nu avea cu ce se spăla. În Răut ne spălam. - Fără săpun, șampon. Capul să-l speli cu șampon era... Știi cu ce ne spăla mama? Cu leșie, cenușă”.
Un reportaj de Veronica Gherbovețchii
Imagine de Vlad Glinjan
Montaj de Constantin Niculae
