Foametea care a început în anul 1946 a reprezentat o perioadă de suferință extremă pentru populația din fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească. Cu o agricultură distrusă de război, urmată de o vară secetoasă, poporul de la est de Prut era obligat, în continuare, să plătească taxe, sub formă de produse alimentare, pentru pământurile pe care le deținea. Această supracolectare a lăsat populația de la sate fără gram de mâncare.
Zeci de mărturii ale acelor timpuri se regăsesc în „Cartea Foametei” , adunate și redactate de scriitoarea Larisa Turea. Iar mai apoi au fost sursă de inspirație pentru regizorul Slava Sambriș, care, împreună cu actorii teatrului republican „Luceafărul” au dat viață spectacolului-documentar „1946”.
„Oamenii ăștia au suferit ceva de nedescris. Eu am vorbit cu foarte mulți oameni. Cred că am făcut vreo 200 de interviuri, dacă nu mai mult. Nu toate au intrat în carte, multe dintre ele au fost folosite ca detalii. Și, într-adevăr, atât de mult i-a marcat, este o chestiune psihologică cumplită, că atunci când au dat de bine, într-adevăr s-au văzut salvați. Deci au crezut că asta-i binele. Și mulți dintre ei nu vor să recunoască acest cataclism social. „Atunci când am început să lucrăm la carte, nu speram că va fi vreodată publicată. De fapt, adunam pur și simplu materiale, mărturii. - Cum le adunați? - Le înregistram din sate. Sunt multe care sunt anterioare”.
După ce a adunat zeci de mărturii ale supraviețuitorilor foametei, scriitoarea Larisa Turea le-a înșirat, cu mare grijă, într-o carte. Cartea foametei. A încercat să publice prima ediție la sfârșitul anilor '80. Dar, pentru că cenzura acelor vremuri își lăsa amprenta pe orice formă de creație, a fost refuzată de toate tipografiile.
„Pentru că nu se accepta o asemenea temă nici atunci. Sunt 40 de ani și nu era acceptată. Atunci documentele de arhivă, care sunt de fapt niște argumente, au fost diseminate. Erau lucruri cumplite chiar și atunci. De exemplu, de la Direcția de Statistică scria un document că localnicii nu sunt acceptați în nicio funcție. Atunci a început această campanie de umilire și de deznaționalizare, imediat după război, care cred eu că a culminat cu foametea. Nu vom ști niciodată câte victime, dar savanții au determinat că, din punct de vedere al proporției, la noi a fost procentul cel mai mare de morți. - Cam aproximativ? - Aproximativ, Emilian Bocov spunea că sunt 300.000. Statistic, oficial, sunt peste 200.000 de morți. Ăștia sunt cei care au murit, nu sunt cei care au plecat și care au murit pe drumuri. Evidența nu se ducea”.
Foametea, care pentru unele familii a durat chiar și trei ani, a creat o stare de disperare și deznădejde în rândul populației.
„A însemnat, în primul rând, o lichidare totală a rezistenței. A însemnat accelerarea colectivizării cu oamenii care au trecut prin asta deja. Și eu zic că a însemnat foarte mult și din punct de vedere spiritual. Deci Dumnezeu, în care credeau toți, a fost înlocuit prin bucata de pâine. Rugăciunea oamenilor asta era, după foamete, pâine și pace. Deci altceva nu mai aveau nevoie. Oamenii au devenit apatici din punct de vedere social. S-a dezvoltat această psihologie de asistat social. Deci omul căruia ei se dă. Și atunci, tot așa, oamenii au fost mințiți, de fapt. Și s-a zis că acum luăm totul de la voi, ajutăm patria, dar mai târziu veți primi un ajutor.”
Dramele celor care îndurat foametea au fost auzite și de pe scena teatrului „Luceafărul”. Pentru a aduce în lumină acest eveniment istoric tulburător, în baza mărturiilor din „Cartea Foametei”, a luat viață spectacolul „1946”, în regia lui Slava Sambriș.
„Ideea pornește de fapt... adică, na, pe mine m-a marcat din copilărie istoriile astea pe care le auzeam de la bunică mea. Bunică-mea a fost cea care a trecut prin perioada foametei, respectiv ea pierdut doi copii în acea perioadă. Și ea-mi tot povestea, eu îmi amintesc foarte clar, foarte bine, aceste istorii pe care mi le povestea, cumva îmi păreau din zona poveștilor, sau așa, fiind copil pe atunci, nu realizam multe lucruri, evident e și normal, dar mi-au rămas cumva pe conștient așa, sau subconștient acele istorii pe care, până și azi, mi le amintesc. O dată, cu apariția acestei cărți, Larisa Turea mi-a dăruit-o... mi-a făcut cadou o carte și am citit-o, nu știu, destul de repede, bănuiesc, e greu de citit, nu e ușor, având în vedere că eu, între timp, mai și găteam ceva acasă.
Am depănat și eu în momentul în care lecturam cartea, istoriile pe care mi le povestea bunică-mea și atunci mi-a venit această idee, că e musai și e foarte important și necesar, să se facă un spectacol despre această perioadă din istoria noastră, care practic a fost, după mine, a fost ștearsă, nu am învățat în școli, nu am învățat... Nu mi s-a spus nimeni nimic despre asta, decât niște istorii de la bunică-mea, atât. Și mi s-a părut important să descoperim sau să aflăm de ce suntem așa, de ce uneori avem un asemenea comportament, ce a însemnat toată perioada asta și de ce moștenim anumite lucruri pe care le moștenim până azi”.
Pentru a reproduce cât mai autentic aceste mărturii cutremurătoare, echipa de creație s-a întâlnit cu oamenii care au supraviețuit foametei. Din discuții, au dedus că, după atâta timp, încă mai există teamă printre aceștia.
„Martorii pe care i-am mai prins pe perioada documentării la acest spectacol, și le-am pus cumva aproximativ aceeași întrebare, de genul că de ce nu s-a vorbit despre asta? De ce nu s-au predat în manualele de istorie despre acest lucru, despre acest eveniment? Și au zis că n-am avut voie. N-am avut voie să vorbim. Mi se pare, și dincolo de astea, mi s-a pus și mie o întrebare, gen: ție nu ți-e frică să faci un spectacol pe tema asta? Mi se pare că până în prezent frica persistă. Mi se pare că până în prezent, adică, le-a intrat frica atât de tare în oase oamenilor, încât se transmite din generație în generație această frică. Mai bine taci, mai bine nu zi, nu te băga, nu spune. Toate sunt, cumva se leagă, se împletesc într-o logică, după mine... Acum, de ce a fost interzis? Mi se pare că fix, A fost un instrument politic sau așa a fost politica, gen ca să nu... Să se șteargă din istorie... este de preferat”.
De fiecare dată, spectacolul se joacă având sala plină. Însă, actorilor nu lea fost deloc ușor să intre în pielea supraviețuitorilor foametei. Au avut nevoie de timp pentru a putea transpune, pe scenă, această parte dureroasă a istoriei.
„A fost greu și dintr-un alt punct de vedere anume emoțional. Pentru că prima perioadă cumva de lucru la spectacol a funcționat doar emoția. După asta am avut întâlnirile cu supraviețuitorii care evident a fost una foarte emoționantă și sensibilă. Pentru că auzi povestea de la sursă și atunci pentru mine a fost important ca și actorii să participe la aceste interviuri, de fapt, ca să vadă exact ce înseamnă un om care a trecut prin acea perioadă”.
Un reportaj realizat de Gabriela Ursu
Imagini și montaj de Constantin Niculae
