24 februarie 2024, ora 20:00

În contractele lor de angajare, scrie că programul de muncă durează 8 ore. Realitatea însă este cu totul alta, iar munca lor nu se termină practic niciodată. Cu alte cuvinte, asistenții personali sunt tot timpul la lucru, noaptea, ziua, de sărbători și în weekenduri. Ei sunt cei care îngrijesc de persoanele cu dizabilități severe care, de cele mai dese ori, sunt imobilizate la pat. Fie că au grijă de soții, de copii ori de alte rude, asistenții personali duc în spate o responsabilitate mare, pentru că nu e o profesie pe care să o înveți la școală. 

Pe lângă rutina zilnică, în care fac curat prin casă, mâncare, cumpărături, trebuie să aibă și cunoștințe medicale minime pentru a-și putea ajuta rudele bolnave. Pentru munca lor, sunt răsplătiți cu circa 4 mii de lei. Dar, există riscul ca pentru unii dintre ei aceasta să fie ultima lună când își mai primesc salariile. Istoriile pe care le prezentăm mai jos sunt de-a dreptul cutremurătoare, iar unele detalii și imagini din reportaj ar putea să provoace efecte emoționale. 

Ca o mamă grijulie, doamna Galina își mângâie fiul în timpul ce-l ajută să ia o poziție mai comodă.

„- Băiatul mai mare. - Da, e cel mai mare la mine. Mai am. Ce să fac? - Sunteți împreună dintotdeauna? - Da. - De când sunteți asistentă personală? - De vreo trei ani”. 

De la naștere, Serghei a fost diagnosticat cu paralizie cerebrală infantilă. Nici pentru o secundă, femeia nu s-a gândit să-l abandoneze. Știa că mai bine ca ea nu-l va îngriji nimeni. 

„Până când mai pot, îl mai țin. Mi-i jale, cum să-l dai? Să stau cu inima tângă”. 

Locul lui Serghei este acest pat micuț, pe care este un fel de prizonier. În față are fereastra, care parcă-i ademenește spre lumea agitată de afară. 

„- Ce-i place băiatului? - Muzica. A avut și televizor, dar nu mai este. Mic nu mai găsim”.

De trei ani, mama lui i-a devenit și asistentă personală, muncă ce era plătită cu circa 4 mii de lei pe lună. Duce evidența la tot ce face, iar raportul lunar îl depune la direcția de asistență socială a sectorului.

„Toată ziua sunt cu el, nu poate nimic, nici să mănânce, doar se mai întoarce, îl hrănesc, îl schimb, îl spăl. - Aveți un papagal? - Da, da”.

Vestea că va fi demisă, de rând cu alți asistenți personali, a indispus-o. 

„E clar că nu este de dorit, înainte primeam o pensie, dar era foarte mic. Acum puțin au mărit-o și deja vor să ne ia salariile. - 4 mii de lei clar că nu este mult. La ce vă ajuta? - Pamperși, mâncare, e scumpă acum, banii se duc”.

Este îngrijorată și supărată că rămâne fără salariu de asistentă personală și vecina doamnei Galina. Femeile locuiesc pe același coridor, aproape fața-n față. 

„Lucrez asistenta personală, caut de soțul meu, are deja 2 insulturi (AVC). La primul i s-a luat mâna, la al doilea are probleme cu piciorul. Partea dreaptă nu lucrează deloc. - Sunteți toată ziua prin casă? Nu doar cele 8 ore? - Da, toată ziua. Numai pansamentul ne ia juma de zi. Am stat și în spital, chirurgul a zis ca nu se lecuiește. De tăiat nu îl taie. Poftim! - Cât de greu vă este să îngrijiți?”

Doamna Liusea îngrijește de soțul ei, Veaceslav, care a rămas parțial imobilizat după cele două atacuri vasculare cerebrale. 

„Foarte greu, lucrul aceste este încontinuu. Și noaptea, el mă sună și mă cheamă săi dau pastile, îl doar capul. - E o profesie pe care nu ați învățat-o nicăieri. - Prin doctori. Noi ne adresăm la doctori. Toată vremea la doctori. Ni se șterg acești bani, ca să lucrăm fără bani, de ce să ia de la noi ultimul nostru lucru? El nu vrea să se ducă în altă parte. El vrea acasă”.

Deși pe acte norma de lucru scrie că trebuie să fie 8 ore, munca nu se sfârșește niciodată. Tot timpul este ceva de făcut, pentru că bolnavul are nevoie de ea mai mereu. 

„Într-una sunt cu el, spălat, mâncare, sângele la el nu circulă, îi fac pansamente”.

Salariul de asistentă le ajungea mai mult pentru medicamente și scutece. Cu timpul, apartamentul îngust a început să se umple de medicamente.

„Parcă-i farmacie. - Aceste medicamente se mai compensează, o parte din ele? - Da, dar eu iau fără compensație. Acestea 4 mii de lei noi le cheltuim pe medicamente, iar pensiile se duc pe mâncare și pe apartament. Uitați-vă scutecele, pastile uitați-vă, toate sunt de dureri”. 

„Din cauza durerilor mari la piciorul drept, e nevoie tot timpul de medicamente antidolore. El iată așa doarme. - Pe șezute doarme? - Da, pentru că îl doare piciorul. Eu nu pot dormi cu el, că nu sunt om a doua zi. Asta e lucru foarte mare, foarte greu”. 

Canapeaua este locul pe care bărbatul petrece tot timpul. Afară nu are cum să iasă, pentru că li s-a stricat căruciorul automat, cu ajutorul căruia îi era mai comod să se deplaseze pe holuri și în lift. 

„- Când vă mai duceți afară? - Niciodată. Când am fost, Liusea? De când s-a stricat caleașca. - Dacă e frig, el iese la balcon. 15 ani nu a ieșit, dar i-am luat cărucior”.

Mai are unul, dar le este greu să-l manevreze, așa că încearcă să-l repare pe acesta automat. Și-ar dori unul nou, dar depășește cu mult bugetul modest al familiei, greu încercată de soartă. 

„Ieșea afară cu căruciorul acesta? - Da. Este mai mic și încăpea. Acesta trebuie de cumpărat, dar nu găsesc. Nici fetele nu găsesc. Nou trebuie să cumpăra, dar sunt 1000-4000 de euro”.

Iar ca să înțelegem cum arată o dare de seamă a muncii sale, ne-a arătat raportul pe care l-a pregătit pentru angajator. 

„Aici e munca dumneavoastră. - Da, da. Masa, cumpărăturile la magazin, spălarea. - Asta este pe o lună... - Da, pe partea cealaltă este consultația medicului, vedeți aici servicii de supraveghere și îndrumare”.

Tot în același bloc, la un alt etaj, doamna Liudmila veghează asupra soțului ei. Sunt doi ani de când a suferit un atac cerebral vascular, ceea ce i-a adus o imobilizare totală. 

„Era la amiază. A mâncat și s-a dus să privească televizorul, eu spălam farfurii. Îl aud că ceva îngână, când intru îl văd cum l-a învârtit boala. Nu pot s-l ridic. Am avut un divan, am chemat mahaleanca, a venit și salvarea repede. Avusese un insult. - Unul singur, nu a fost urmat de altele? - Numai acesta, dar tare grav. - De câți ani e așa? - Pe data de 30 ianuarie s-au făcut 2 ani”.

Când s-a întâmplat nenorocirea, bărbatul avea 68 de ani. Deși se afla la pensie, era încă în putere. 

„Nu a bolit niciodată. Numai la uzina de tractoare, la deget s-a tăiat. Credeam că eu prima o să mă duc, ca am avut intervenția la ficat”.

După aproape un an de stat în rând, femeia a fost angajată să-i fie asistentă personală soțului. Lucrează aproape fără pauză, ora de trezire fiind 5 dimineața.

„Ce să fac eu? Uitați-vă, juma de gură nu lucrează. - Ne aude, ne vede? - L-am învățat să zică Mila. Tot fac eu: îl ridic, îl spăl de trei ori pe zi. La ora 5 îl spăl din cap până-n picioare. Aduc un lighean, cu săpun pentru copii, altul nu merge. - Mă uit că era om puternic. - A fost sportiv. - Acum e uscat. Nu dă Doamne să se întâmple ceva cu matale... - Doamne ferește. - Trebuie să vă păziți. - Cum să mă păzesc? Îl bărbieresc, oleacă crește părul, îl frezez. Printre degete, urechile, și dinții. - Are noroc de o soție bună. - Au venit cu verificarea și au zis că e curat la dvs. Câteodată nici nu vreau să trăiesc. Și încă și banii iștea ni-i ia”.

Uneori nu reușește să înțeleagă ce vrea, iar în astfel de momente fuge repede la bucătărie și plânge. Dar știe sigur că îi place când îl surprinde cu cafea. 

„Acesta e lapte fără cofeină, toată viața a iubit cafeaua. Nu mănâncă tot timpul”.

Asemeni celorlați asistenți personali, doamna Liudmila speră că autoritățile se vor răzgândi și vor găsi soluții pentru a-i putea plăti și în continuare. 

„Las măcar acei care au copii, susținere, de rău de bine. La mine unde ajutor? - Sunteți singură, singură, fără copii. - Nu am vrut sa plâng”.

În hol, la ieșire am dat cu ochii de două fotografii înrămate. Una o înfățișează pe doamna Liudmila, în cealaltă e soțul ei, pe când ambii erau în putere și nu știau cât de grele vor fi bătrânețile. Sunt fotografiile pe care și le-a pregătit de moarte. 

„Le-am făcut de moarte. Cine să mi le facă, dacă nu am pe nimeni, dar eu am vrut să aleg”.

Iar pe umeraș, acoperit cu un sac de polietilenă, atârnă un costum, și el pregătit pentru ultimul drum. 

„Eu știu în ce situație o să fiu eu? Totul mi-am gătit. Cum a da Dumnezeu. () Banii aceștia măcar ne ajutau cumva. Mai plăteam comunalele... Nu pot să te bați cu nimeni, mulțumim că măcar până atât. Să le dea sănătate”.

Un reportaj de Veronica Gherbovețchii 

Imagine și montaj de Vlad Glinjan 

07 septembrie 2024, ora 21:00

Fiecare al patrulea profesor din țară este pensionar. Unii, deși sunt în puteri și plini de viață, sunt gata să plece din funcție dacă ar avea cine să le ia locul. Aflăm că în sistemul educațional este criză de pedagogi. Pentru o mai bună funcționare este nevoie de încă circa 8 mii de specialiști. În lipsa lor, disciplinele sunt predate de profesori în etate sau de pedagogi care se reprofilează și, în loc de un obiect, predau mai multe. Curios este că profesorii vârstnici ajung să învețe carte, uneori, chiar și trei generații: părintele, copilul și copilul copilului. Este și exemplul Alexandrei Ploscaru, una dintre primele profesoare de limbă engleză din țară. De 54 de ani predă în aceeași școală și pentru aceiași săteni: gimnaziul Ciuciuleni, raionul Hîncești. 

În fața noastră se află o profesoară de limbă engleză. De 54 de ani, Alexandra Ploscaru predă tainele acestei limbi străine pentru copiii din satul Ciuciuleni. Unii dintre foștii ei elevi sunt deja bunici. 

„Și nepoții îi învăț la unii. Mama, copilul și copilul copilului. Am început să activez în școala asta, din anul 1970. Și până în prezent am lucrat, am activat, zi de zi, an de an, fără să lipsesc măcar cât de cât de la școală, 54 de ani de lucru. - Dar activitatea nu ați început-o în școala asta, nu? - Era o școală mai veche, dar tot aici în sat”, spune Alexandra Ploscaru.

Limba engleză a cucerit-o din prima. Pe vremurile ei, alfabetul era chirilic și, când a răsfoit manualul de limbă engleză, a rămas impresionată de literele latine.

„Eu sunt născută în Trușeni și acolo așa era. Ne aduceau manuale și eu vara le-am răsfoit. E, celelalte ca celelalte, română, rusă, una, alta, algebra, matematica. Dar când am văzut manualul de limba engleză și când am văzut alte litere pe care eu până atunci nu le învățasem, pentru că noi am învățat alfabetul chirilic, așa mi-a trezit o curiozitate, că eu n-aveam răbdare să treacă vacanța și să vin la întâi septembrie să văd ce e cu manualul ăsta, ce prezintă el. Am văzut niște litere acolo, H sau J, care nu erau în alfabetul nostru. Oare eu am să pot să citesc, am să pot eu să mă descurc? Și am așteptat. A venit învățătoarea de limba engleză la prima lecție. Și când a pronunțat cuvântul, Good morning, eu am rămas frapată. Ce înseamnă asta, cum așa?”

După absolvirea universității, proaspăta absolventă a fost trimisă să predea limba engleză la școala din Ciuciuleni, unde era nevoie de cadre. De-a lungul anilor, a obținut, alături de elevii ei, zeci de premii la olimpiade. Unii dintre foștii ei discipoli, plecați peste hotare, se întorc acasă și continuă să facă lecții de engleză, pentru a-și aprofunda nivelul de cunoștințe.

„- V-ați gândit vreodată să renunțați la meseria asta, ați avut momente? - Nu, niciodată. - Niciodată. - Doar limba engleză. - Atât de tare v-a plăcut. - Da, șimi place și acum. - Și vreți să mai rămâneți în domeniu? - Păi, de acum, nu mai am vreme. - De ce nu? - Ei, unde? La vârsta mea. Anul ăsta am zis că gata, nu mai lucrez. De acum, de trei ani spun că nu și nu și nu. Directoarea noastră e așa o femeie că te convinge și am zis da. Ne mai trebuie un specialist și la moment nu-i. Și de acum, eu vrei, nu vrei. - Câți ani aveți lucrați după pensie? - 20! - Deci, de 20 de ani ați ieșit la pensie și încă predați engleză. - Da. 20 de ani în urmă trebuie să ies, să nu mai vin la școală. Nu am putut eu să mă despart de engleză, de elevi, de școală, nu. Aici e un colectiv foarte bun, foarte. Anume colectivul și m-a ținut aici.”

Tot de jumătate de veac, la gimnaziul din Ciuciuleni, este profesoară și Sofia Buza. Nu a avut niciodată gândul să renunțe la această activitate, chiar dacă este la pensie și ar putea să savureze din odihna binemeritată.

„Chiar de mic copil urmăream cum pășesc, pe drum chiar, un profesor cum pășește, parcă încrezut, parcă cu o dorință de a face ceva pentru copii. Și fiind la școală urmăream zi de zi fiecare activitate a învățătorului, după care le spuneam părinților că eu tot învățătoare voi fi. Și am ales să fiu învățătoare și în ziua de astăzi continui această activitate cu dragoste. Cred că aș avea o lipsă în suflet dacă nu m-aș întâlni cu micuții, să-i văd cum zâmbesc zi de zi, ce dorințe au, să-i ajut. Parcă aș vrea să mai acord o mână de ajutor cât mai este posibil, copilașilor”, spune Sofia Buza.

În timp ce ea se declară împăcată cu salariul pe care-l primește, consideră că tinerii specialiști trebuie remunerați mult mai bine. Poate, în acest fel, vor dori să profeseze în sistemul de învățământ, într-un număr mult mai mare.

„Au văzut o sursă de existență mai bine plătită în alte direcții, în altă parte. Dar eu socot că totuși este nevoie de o generație bine educată. Adică este nevoie de profesor și de acordat o mare atenție profesorului. Noi de acum suntem la o vârstă înaintată, dar celor tineri de acordat o atenție mai mare, mai sporită, ca ei să activeze un timp îndelungat în acest domeniu.” 

Sistemul de predare, de-a lungul celor 50 de ani, s-a schimbat, a evoluat, dar și ea s-a adaptat noilor tehnologii. Doamna profesoară le folosește ori de câte ori are nevoie, iar dacă întâmpină vreo dificultate, în ajutor îi sar colegele mai tinere. 

„La început de activitate nu era ușor, pe parcurs tot am demonstrat, dar lucram și pe timpuri când am început activitatea, cu o mulțime de fișe create de învățători, desene, desenam nopțile și căutam diverse materiale mai interesante pentru copii ca să îi provocăm pe parcursul lecției, să le creăm situații de problemă. - Dar era mai greu? - Era mai greu. Trebuia învățătorul nopțile să lucreze pentru a face materiale didactice, acum găsim mai multe materiale demonstrative și le putem utiliza.”

Chiar dacă în gimnaziul din Ciuciuleni nu există lipsă de cadre didactice, există și profesori care predau mai multe materii. Unul dintre acești profesori este și Tatiana Cotovanu, care predă limba română, geografie și biologie. 

„Să faci munca bine, ești profesor și la oraș și la sat, este aceeași programă, aceiași copii care au nevoie de susținere, îndrumare. Nu cred că este mare deosebire, dar trebuie vocație pentru asta. Motive sunt mai multe, dar nici nu e ușor, nu zic că e ușor, dar într-un fel e interesant. Și atunci când munca e interesantă, îți place să lucrezi cu copii, altfel merge lucrul. În primul rând, ore sunt puține la o disciplină, de exemplu la geografie. În al doilea rând, specialiști nu prea sunt și este nevoie ca școala să se dezvolte înainte, să oferim studii copiilor din sat. Și încercăm să ne recalificăm, încercăm să avem realitate cu viața, cu lumea înconjurătoare, să ghidăm elevii, să se descurce în viața.” 

De când predă în această școală, a crescut trei generații de elevi. Dintre toți, un singur elev a ales să fie profesor la o școală din raionul Hâncești. Spune că generațiile de astăzi sunt mai greu de convins pentru a învăța, cu toate tehnologiile care îi înconjoară.

„Încercăm să facem față cerințelor. Dar astăzi e greu să-i motivez ca să ei să studieze, mai ales că, întrebarea este „dar la ce mie îmi trebuie”. Și noi trebuie să găsim oricând răspuns, la ce îi trebuie elevului o situație, o altă situație, o temă, când poate, de ce o studiază acum, poate nu-i trebuie acum? Înainte nu erau atâtea întrebări, știți? Învățau, studiau, știau că trebuie să aibă studii. Acum, vedeți că suntem la un click distanță de orice informație. Și elevii care doresc să acceseze, studiază și singuri. Da, cu 15 ani în urmă, era mai mult axat pe studii, pe manuale, pe cărți. Acum, cu noile tehnologii, telefonele, elevii, uneori, sunt mai mult sustrași în telefoane, numai că noi deja trebuie să-i dăm ce informații să găsească în telefoane.”

Deplânge starea actuală a sistemului de învățământ și spune că principala provocare a școlilor și a comunităților locale este aceea de a ține familiile acasă.

„Am făcut 15 ani în școală, pentru că atunci era și liceu când am început eu să activez. Până în 2016 erau 600 și ceva de elevi. Comparativ, acum sunt 233. - Astăzi nu mai e liceu, nu, doar gimnaziu. - Nu, din 2016 nu mai este. - Dar în ritmul ăsta, există temeri că ar putea fi închisă școala? - Nu ne temem că o să fie închisă școală, dar ne străduim ca să menținem măcar numărul ăsta care este. Dar trebuie la nivel de localitate, de raion, de țară, programe de susținere a familiilor tinere, ca numărul să nu diminueze.”

Referindu-se la salariu, aceasta spune că, dacă un profesor de la sat se mai poate descurca, cel din oraș întâmpină mai multe provocări financiare. 

„Știți, noi suntem la sat și mai avem și o grădină și cu salariul și încercăm să ne descurcăm. Un nivel mediu de viață este, nu mă plâng că e mic și nu știu. Pentru unul care muncește, are. - Dar oricum faceți o meserie nobilă, care ar trebui răsplătită pe măsură. Răsplata pe care o primiți, e pe măsura muncii? - Ținând cont și de situația economică a țării, nu putem să cerem mai mult decât ni se oferă. Nu putem, dar ar trebui mai mult. Ar trebui, dar ne acomodăm și noi la situația care este în țară, ce să facem? Ne iubim țara, cum ne iubim familia și cum trecem prin greutăți, țara ne-o iubim și trebuie să mergem înainte.” 

În acest an, gimnaziul a marcat 50 de ani de activitate. La începuturi, aici studiau carte circa o mie de copii. Acum, numărul lor s-a redus la 300. Directoarea școlii, care a fost și primar al satului, explică formula prin care reușește să mențină colectivul de profesori. 

„Lipsa de cadre la Ciuciuleni n-am simțit-o niciodată. Noi am avut în Ciuciuleni gimnaziu și liceu teoretic. Cadre multe, dar copii mai puțini deja. Suntem numiți în permanență forjerie de cadre, de la noi merg cadre în mai multe instituții educaționale din țară. Nu avem lipsă de cadre”.

În Republica Moldova sunt circa 1200 de școli, cu circa 400 mai puțin decât acum 20 de ani. Numărul de elevi s-a redus în jumătate. De la 630 de mii la circa 300 de mii.

Un reportaj de Constantin Niculae 

Imagine de Vlad Glinjan

Montaj de Constantin Niculae