Formarea unei limbi este un proces complex, asemănător etnogenezei unui popor. În Republica Moldova, însă, falsuri propagate de politicieni locali și susținători ai „identității moldovenești” de la Moscova încearcă să creeze o prăpastie artificială între românii de pe cele două maluri ale Prutului, susținând că limba moldovenească ar fi distinctă de limba română.
„Dacă guvernarea le refuză cetățenilor dreptul la limbă și identitate națională în propria lor istorie, impune valori străine și distruge ceea ce s-a construit de-a lungul generațiilor, atunci acesta este adevăratul motiv al problemelor lor”, declara purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova.
„Pentru noi sunt câteva idei, principii de bază: Statalitatea și Identitatea moldovenească. Noi considerăm că limba de stat în Republica Moldova este limba moldovenească, așa cum o consideră și majoritatea cetățenilor după ultimul recensământ”, susține liderul PSRM, Igor Dodon.
Susținătorii limbii moldovenești invocă adesea lucrările vechilor cronicari, argumentând că utilizarea glotonimului „limba moldovenească” în aceste texte ar demonstra existența unei limbi distincte.
„Trebuie să știți că despre limba moldovenilor s-au scris studii filologice. Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir. În limba moldovenească avem primul act oficial scris la 1571. Primul dicționar moldovenesc a fost alcătuit de Nicolae Milescu Spătaru în 1672. Voi înțelegeți că din Valahia în această perioadă nu avem nimic scris despre o limbă valahă ori limba română”, menționează fostul procuror anticorupție, Victoria Furtună.
În realitate au existat și cronicari munteni, precum: Radu Greceanu, Constantin Cantacuzino stolnicul sau Radu Popescu. Textul vociferat de Victoria Furtună este izbitor de asemănător cu un articol scris în 2016 de Vasile Stati, un istoric controversat și autorul unui pretins dicționar moldo-român. Printre exemple care stârnesc zâmbetul din dicționarul său avem: bălănel= blond; izvar= vin fiert cu piper și zahăr; încet= fără grabă sau tătucă= bunel.
Într-adevăr, în multe scrieri ale cronicarilor locali regăsim glotonimul limba moldovenească, dar intelectualii din acea perioadă înțelegeau faptul că graiul moldovenesc este parte componentă a limbii române. De exemplu în lucrarea sa „De neamul moldovenilor”, Miron Costin nota:
„Că săvai ne răspundem acmu Moldoveni, iară nu întrebăm: ştii moldoveneşte? ce: ştii româneşte? adecă râmleneşte”.
O abordare identică o putem observa și în lucrările lui Dimitrie Cantemir, care sublinia:
„Locuitorii Valahiei şi Transilvaniei au aceeaşi limbă ca şi moldovenii”.
„Noi moldovenii la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească, ci românească”.
Doctorul în istorie și profesorul universitar Florin Pintescu, decanul Facultății de Istorie, Geografie și Științe Sociale de la universitatea din Suceava, ne oferă exemplul altui cronicar de renume:
„Îl avem și pe Grigore Ureche cu citatul celebru rumâni. Cât se află locuitori, rumâni cât se află locuitori la Țara Românească, adică asta e Muntenia, la Maramorușul și la Ardealu, delaolaltă sunt cu moldovenii. Delaolată sunt cu moldovenii și toți de la Rîm se trag”.
Limba română literară a început să se formeze la sfârșitul secolului al XVIII, având la bază dialectul daco-român. La rândul său, acesta este împărțit în mai multe graiuri, printre care: ardelenesc, muntenesc, moldovenesc, crișean, bănățean și maramureșean. Astfel, graiul moldovenesc, de rând cu celelalte nu se opune limbii române, ci o completează. Procese similare, în care limba literară se standardizează în jurul unui dialect dominant, pot fi observate în evoluția mai multor limbi.
„Dialectul toscan stă la baza limbii italiene literare, după cum dialectul castilian stă la baza limbii spaniole literare. Așa s-a întâmplat și cu noi post 1790, așa s-a întâmplat și cu limba rusă literară creată la sfârșit de secol XVIII și exemplele pot continua la infinit. În sensul că, nu putem spune că limba moldovenească este o limbă distinctă de limba valahă sau de limba română, după cum nu putem spune că limba castiliană este diferită de limba aragoneză”, a mai menționat pentru „Alo, TV8” Florin Pintescu.
Evoluția unei limbi literare este un proces de durată, desfășurat de-a lungul secolelor. Toate limbile au dialecte și graiuri regionale, însă aceste variații nu sunt suficient de semnificative pentru a fi considerate limbi distincte.
