Nu e ușor să privești filme la 8 dimineața (au organizatorii festivalului tehnici aparte de seducție a presei), dar pentru Bono merită să-ți ții toți ochii larg deschiși, chiar dacă fotoliile ultra moi ale sălii Bunuel te îmbie la trădare. Cu o seară înainte pe covorul roșu, alături de soldații ucraineni, oțelit și impecabil în spatele lentilelor galbene ale ochelarilor săi, azi - dezgolit până la os, matur vulnerabil cu o inimă de copil rănit tresăltându-i în palme.
Premieră la Cannes, Bono: Stories of Surrender. Cam asta ar fi istoria. Liderul formației U2 într-un one-man show la Teatrul Beacon din New York. Transformat în film. Cântă (mult, dar bine), se adâncește în amintiri, povestește lucruri și descrie chestii atât de personale din viața sa, încât te juri să nu mai tratezi un bărbat cu imagine de imperturbabil drept un bărbat cu adevărat imperturbabil. Detalii cum ar fi moartea mamei sale de un anevrism cerebral, rupt exact în momentul când își înmormânta propriul tată. Detalii cum ar fi retragerea tatălui său, după moartea soției, într-o tăcere perseverență, adâncă și goală, ca o fântână în pustiu.
Scena întregului film e masa din sufrageria lor din Cedarwood Road din Dublin. Și patru scaune, care sunt membrii formației U2 și soția sa, Ali. Aceasta este toată recuzita. Paradoxal că, în mod obișnuit Bono merge în turneu cu 250 de camioane, aici totul ar fi încăput într-o furgonetă. După proiectele multimedia ambițioase de la Sphere, pare un proiect mult prea simplu. Dar nu este. În acea sufragerie s-a produs totul - și rănile, și zborul.
„Istoriile despre predare” încep cu o scenă în care Bono, pe masa de operație, este aproape să moară de inimă și se extind într-o emoționantă și intimă poveste a dinamicii unei relații tată-fiu.
„A trebuit să sap destul de adânc ca să merg doar pentru o poveste de familie. Toate familiile sunt mici opere, iar unele sunt soap-opere și e multă spumă aici. Spuma din soap-opera familiei mele dădea peste margini. Eram competitiv cu tatăl meu, tenor italian care nu apreciase niciodată vocea mea și ceea ce vroiam să fac. Îmi părea că pot trece peste asta, dar se pare că nu. Și iată explicația de ce la sfârșitul filmului eu cânt devenind el, devenind un tenor. Tata mi-ar zice: ești un bariton care își închipuie că poate fi tenor. Și ar fi avut perfectă dreptate. Deci, devenind el până la urmă, a fost un mare moment de eliberare, un fel de a spune îți mulțumesc pentru vocea pe care mi-ai dat-o”.
„Când a murit, ceva s-a eliberat în mine, zice Bono într-un interviu dat jurnalistului Mike Fleming Jr. Și ceva s-a schimbat în vocea mea. Când am început să-i joc rolul, am început să-l plac cu adevărat. Până atunci doar îl iubisem. Am scris despre durere în Songs of Innocence, ceva de genul: “nu există sfârșit pentru suferință, nu există un sfârșit al dragostei. Știi că nu vei trece niciodată peste asta, dar sunt aici să-ți livrez binele și răul despre asta”. Ceea ce a fost o senzație permanentă de gheață și răceală, s-a transformat într-o durere caldă, care ți-ar lipsi dacă nu ar fi acolo. Și e la fel și cu mama mea. Puterea vine din recunoașterea vulnerabilităților tale. La aceasta nu a ajuns niciodată tatăl meu. Acum am putea să-i spunem stoicism, să folosim cuvinte ca eroic, dar era ok și dacă ne spunea: Sunt îngrozit, nu știu ce să fac. Am doi copii. Nu am mamă pentru ei. Nu o pot înlocui. Dar a ales să tacă. Împreună cu fratele său. Mama a fost exclusă din orice conversație, a fost exilată în muțenie. De parcă, după dispariția ei fizică, nici n-ar fi existat vreodată”.
„A fost felul lui de a reacționa. Nu am resentimente, dar nu cred că e o strategie bună. Pentru că atunci când vorbești despre cineva care a murit, acel om rămâne viu. Asta am înțeles eu, cu mintea mea de adolescent care și-a pierdut mama atunci când avea cea mai mare nevoie de ea. Ca să nu o pierd și din amintiri, am scris o carte. A fost un bun motiv și să mă explic mie pe mine. Dar am făcut-o și pentru familie. Pentru a readuce la viață memoria mamei mele. Excluzând-o din discuțiile noastre, eu și cu fratele meu Norman am pierdut jumătate din ființă”.
În momentul în care i-a spus tatălui său că a fost sunat de Pavarotti, cel mai mare cântăreț de operă a epocii contemporane și că acesta a zis că ar vrea o colaborare cu el, cu Bono, tatăl său i-a răspuns i-a răspuns după o pauză: „cred că te-a sunat din greșeală”. Nu era un răspuns pe care să-l aștepți de la un tată, chiar dacă ești deja matur, ai vânzări de milioane de discuri și ești așteptat pe orice continent.
Poți să umbli întreaga viață purtându-ți aceste răni, alimentându-te din ele. Bono a ales împăcarea. Împăcarea cu spiritul tatălui său, împăcarea cu ceea ce ar fi trebuit să trăiască și n-a fost să fie. Dar a ales să o facă într-un mod magistral. Încheie acest film cu o scenă care i-ar fi explodat mintea tatălui său.
„Trebuia să fiu el, să fiu cântărețul de operă pe care îl avea el înăuntrul său. Și acest lucru trebuia făcut acolo, la Napoli. Și l-am făcut. Matricile s-au suprapus”.
Filmul este făcut de Apple, folosind tehnologiile Vision Pro.
Autor: Angela Brașoveanu
