Dacă nu placi, măcar enervează. Ari Aster explorează o Americă fracturată în Eddington. Acesta ar fi, eventual, un subtitlu. Considerat unul dintre “cineaștii cult” ai Americii, mare fan al lui Fellini, Ari Aster își face marele debut la Cannes. Are deja în palmares opt filme, dintre care trei lungmetraje Hereditary (2018), Midsom-Mar (2019) și Beau Is Afraid (2023) l-au consacrat ca regizor de “elevated horror”, fiind o combinație de umor negru, groază și violență grafică.

Eddington este un oraș prăfuit și copt de soare din New Mexico, la începutul pandemiei de Covid, unde o ciocnire dintre primar și șerif escaladează și duce la o reacție în lanț ce îi scapă din mâini (se creează adesea impresia) inclusiv regizorului. Personajele, interpretate respectiv de Joaquin Phoenix, câștigător al premiului pentru cel mai bun actor la Cannes 2017 pentru A beautiful Day de Lynne Ramsay, Oscar pentru cel mai bun actor pentru Joker de Todd Phillips și care a jucat deja în filmul anterior al lui Ari Aster, și Pedro Pascal, actor cilian cunoscut mai ales prin serialul Game of Thrones, The Mandalorian văzut la Cannes acum doi ani și scurtmetrajul lui Almodovar Strange Way of Life. Alți doi obișnuiți de pe Croisette sunt Emma Stone, câștigătoare a Oscarului pentru La La Land în 2017 și Poor Creatures în 2024 și Austin Butler nominalizat la Oscar pentru rolul titular din Elvis de Baz Luhrman. Filmul va ieși pe ecranele Franței la 16 iulie, cu două zile mai devreme decât în SUA.
Astmatic, instabil mental, înarmat și cu pălărie de Cowboy, șeriful Joe Cross se declară obosit de pandemie și de restricție impuse orașului natal. Nu poartă mască (se asfixiază, după spusele lui) și se erijează în salvatorul bărbaților din Eddington, care sunt aruncați afară din magazinele alimentare pentru că au refuzat să-și acopere gura și să mențină o distanță de 1,8 m. Șeriful pur și simplu nu crede că pandemia este în orașul lui. Cunoscută situație.
Dar, asta îl pune în dezacord cu primarul din Eddington, Ted Garcia (Pedro Pascal) un politician oarecum sclipitor și șmecher, care candidează pentru a fi reales. Dintr-un capriciu, Joe hotărăște să i se opună ca și candidat și îl recrutează pe colegii săi polițiști să îi facă campanie, desigur cât se poate de prostească. Vom rezista ispitei de a face o comparație cu campania cuiva de peste Prut. Este o mișcare care o înstrăinează pe soția lui Joe, fragila Luise (Emma Stone) care își petrece toată ziua făcând păpuși suprarealiste și înfiorătoare, fiind obsedată de cultul unui lider de influență (Ausin Buttler) și încercând să evite o confruntare cu mama ei (Deidre O’Connel) o teoreticiană a conspirației, rămasă în ospeție, din păcate, mai mult decât și-ar fi dorit gazdele. Lockdown-ul, bată-l vina.
Pe parcurs, temperatura medie pe spital crește (vorba lui Oazu Nantoi), campaniile rivale devin tot mai vicioase, dezinformarea ia în stăpânire toate mințile, protestele izbucnesc împotriva poliției și împotriva nedreptății rasiale și iadul se dezlănțuie în toată splendoarea.
Reacțiile din sală au fost cât se poate de contrariate, de la râsete de răzbunare până “uuuu” de condamnare. “Dacă e o satiră, e total neamuzantă”, au punctat unii. “Replicile despre mitingurile Black lives matter, retorica anti-rasistă, noțiunile despre demontarea albului și perceperea de corectitudine politică au mers prea departe”, au comentat alții. “Faptul că s-a râs la Cannes e din cauza că publicul a fost majoritar european, dar nu te poți afișa cu un asemenea film în SUA sau în Marea Britanie, mai ales în peisajul politic actual”, au zis cei de-ai treilea.
Unii au sărit în apărarea lui Aster: el țintește și în trumpiști, și în teoriile conspirației și exploatarea online a celor vulnerabili și tulburați. Dar, zic cei de-ai patrulea, politica filmului este confuză și nu este deosebit de interesantă, două ore și jumătate durează chinurile lui Joe și ale spectatorilor.
Criticii cei mai acerbi zic că rezultatul e ceva ce pare incredibil de lipsit de sens, o regurgitare a unui timp pe care ni-l amintim cu toții prea clar, care se bucură de farsa haosului său halucinant, dar nu prezintă perspective sau observații noi, care ar provoca gândirea.
Stone, după părerea lor, a fost subutilizată, dar ar trebui cel puțin lăudată pentru angajamentul ei de neegalat “de a lucra în proiecte foarte ciudate cu provocatori uneori alienați”.
Eddington este un film destinat să fie uitat, continuă aceștia, dar înainte de asta va inspira cu siguranță un potop de articole de opinie incendiare din ambele părți ale diviziunii politice.
Vă temeți să vă întoarceți în SUA după acest film?, l-au întrebat pe Ari Aster deopotrivă jurnaliștii din Canada și Australia. “Mă tem, a dracului cât de tare mă tem”, a răspuns Ari după o ezitare (am observat că americanii au deja un mare trac să se exprime deschis în legătură cu noua putere), dar trebuie să mergem înainte!

Autor: Angela Brașoveanu






























































