Continuăm campania aniversară TV8 cu povestea Margaretei Cemîrtan, care deportată fiind, a știut să prețuiască libertatea. La doar 7 ani a fost smulsă din copilărie și dusă în Siberia, unde frigul, frica și foamea i-au fost tovarăși de joacă. După șase ani de exil, s-a întors acasă cu doar patru clase, dar cu o forță interioară care avea să o transforme într-o scriitoare puternică. Prin volumele sale, a devenit o voce vie a memoriei colective – o dovadă că adevărul nu poate fi exilat și că libertatea nu e garantată – se câștigă cu durere, se pierde ușor și, odată recâștigată, trebuie apărată cu toată ființa.
„Libertatea e un cuvânt mare și bogat, fără el omul se aseamănă cu un animal, dacă omul nu are libertate, e ca și un animal. Când o pierzi, dacă o ai, atunci plângi”, a spus fosta deportată Margareta Cemîrtan-Spânu.
Margareta Cemîrtan avea doar 7 ani când a fost deportată în Siberia, împreună cu tatăl, bunica și fratele său. Rămasă orfană de mamă, a fost smulsă cu brutalitate din copilărie și aruncată în realitatea dură a exilului. Astăzi, povestește cu durere despre acea perioadă marcată de suferință, pe care o rezumă în trei cuvinte simple, dar sfâșietoare: frig, frică și foame.
„Nu știu dacă o să creadă cineva, dar nu-mi închipui acum cineva să trăiască cu trei cartofi pe zi, deci am constatat că am trăit cu duhul sfânt. Vara, din noapte până-n noapte, eu n-am știut de copilărie, din noapte până-n noapte umblam prin păduri prin iazuri și căutam de mâncare, căldărușa să fie plină. Eram patru și trebuia să mâncăm ceva. Însă iarna, eram la închisoare, șase luni la închisoare, nu puteam ieși nicăieri. Plângeam lângă fereastră, mă uitam cum băștinașii se duc la scoală, dar eu așa eram dornică de școală...”, a spus fosta deportată.
Și-a recâștigat într-un final statutul de elevă, iar în martie 1953, în timp ce se afla la școală, a aflat vestea pe care a așteptat-o atât de mult timp: Iosif Stalin a murit. Atunci a început drumul ei și al familiei sale spre libertate – un vis care, până atunci, părea imposibil.
„Învățătoarea în loc să predea ceva, plângea și striga la toți elevii că a murit tătuca nostru, să plângem toți. Dar majoritatea eram moldoveni, am sărit toți și am strigat: Ura, ura, ura! Chiar și băieții și fetele rusoaice n-au plâns: se uitau la noi și râdeau”, a spus fostă deportată, Margareta Cemîrtan-Spânu
Când a revenit acasă, Margareta a decis să aștearnă pe hârtie dureroasele amintiri din Siberia, în speranța de a depăși trauma emoțională imensă pe care i-a lăsat-o această experiență. A transformat suferința în literatură și a publicat mai multe cărți.
Una dintre cele mai emoționante povestiri, apreciată inclusiv de poetul Grigore Vieru, este întitulată „Mărul” - un fruct aparent banal, dar care ascunde o experiență cutremurătoare: într-o iarnă cumplită, un concetățean le-a adus în casă un măr.
„Să văd în Siberia un măr mare, rumen, galben, m-am fâstâcit și am încremenit. Era însăși Patria noastră, era însăși Dumnezeu, biserica. Trei zile am stat cu dânsul pe masă. Îmi aduc aminte, și văd... nimeni nu îndrăznea, eram copii și nu am întrăznit să spunem „bunica sau tata, taie-l că vrem să-l gustăm...” nu, cât mai mult îl țineam și ne rugam, cu atât mai bine, ne era pe suflet”.
Margareta Cemîrtan este un exemplu clar că libertatea trebuie câștigată prin luptă, iar odată obținută, trebuie prețuită și ocrotită:
„Trebuie neapărat să lupți, dacă pleci capul, nu mai vezi soarele”.
