„Dușmani ai poporului”, „chiaburi”, „elemente periculoase” — așa au fost etichetați zeci de mii de basarabeni care supraviețuiseră celui mai crâncen război din istorie și foametei organizate. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, peste 35.000 de oameni au fost scoși din casele lor de autoritățile sovietice, urcați în vagoane pentru vite și trimiși spre nicăieri. 11.293 de familii au fost rupte de viața lor și exilați doar pentru că nu se încadrau în noul tipar de Homo Sovieticus.
„Aia a fost ținta principală: țăranii înstăriți, chiaburi care nu doreau să, apropo ei plăteau în mod regulat taxe impozite, erau cei mai buni plătitori de taxe și impozite, dar nu asta era important pentru autoritățile sovietice. Pentru autoritățile sovietice era important să înfrângă rezistența țăranilor noștri de a intra în colhozuri și a înfrângere rezistența lor în procesul de colectivizare”, a declarat pentru „Alo, TV8”, doctorul în istorie Artur Leșcu.
Averea celor deportați, agonisită prin muncă, a intrat în posesia colhozurilor sau a autorităților. După săptămâni de drum înghesuiți în vagoane fără apă și mâncare, au fost aruncați în pustietățile Siberiei și Kazahstanului, condamnați la o viață de muncă silnică, frig și foamete. Pentru mulți, exilul a însemnat o condamnare la uitare și moarte.
„Moldovenii erau acolo instalați în condiții absolut inumane, groaznice. Sunt o sumedenie de relatări cum oamenii erau instalați în bărăci, în depozite, insalubre, inumane. S-au păstrat multe descrieri cum într-o încăpere de aproximativ 100 metri trebuiau să locuiască 70-80 de oameni. Deci ceva mai mult d e 1 metru de persoană. În mare parte, moldovenii au fost folosiți în tăierea lemnului, în diferite alte întreprinderi și colhozuri de pe loc, întreprinderi piscicole, în agricultură”, a menționat Leșcu.
Nu se cunoaște exact numărul celor care și-au găsit sfârșitul în Siberia de gheață. Dar cei care au supraviețuit, își amintesc cum cele mai obișnuite lucruri căpătau o valoare sacră, doar pentru că erau asociate cu dorul de casă. Margareta Cemârtan, deportată la vârsta de 7 ani, păstrează vie amintirea speranței pe care i-o aducea un simplu măr.
„Eu am scris ce înseamnă mărul aceala. Era însăși patria noastră. Era însuși Dumnezeu, biserica. 3 zile am stat cu el pe masă. Când îmi aduc aminte acum...tot văd, tot văd cum a fost. Nimeni nu a îndrăznit. Noi eram copii, dar nimeni nu îndrăznea să zică, hai bunică ori tată, taie-l că vrem să-l gustăm. Nu. Cu cât mai mult îl țineam și ne rugam, cu atât mai bine ne era la suflet. Ne-am întâlnit imaginar chiar și cu rudele, cu bogăția noastră, cu cuptoarele cu plăcinte, cu sarmalele și tot ce făcea bunica acasă și în Siberia nu am mai văzut nimic”, își amintește Margareta Cemârtan.
Reabilitarea victimelor deportărilor a început abia după moartea lui Stalin și a fost un proces incomplet. Locuințele, terenurile și bunurile luate nu au fost înapoiate, iar cei întorși acasă au fost nevoiți să o ia din nou de la capăt. Mai mult, tema deportărilor nu era un subiect de discuție în societatea sovietică, dovadă a faptului că frica a pătruns adânc în ADN-ul oamenilor.
Al doilea val de deportări a curmat viața a 9.864 de bărbați, 14.033 de femei și 11.889 de copii. Pentru Stalin și conducerea sovietică, nu erau decât niște cifre seci, fără chip și fără suflet. Pentru noi, sunt zeci de mii de vieți frânte ale rudelor, prietenilor sau vecinilor, o rană deschisă în memoria colectivă. Din păcate, și astăzi, unii aleg să treacă sub tăcere această tragedie, ba chiar să glorifice zilele care au declanșat coșmarul.































































