Rusia își continuă demonstrațiile de forță, de data aceasta cu o rachetă „invizibilă” și „imposibil de interceptat” – Burevestnik. În timp ce economia stagnează, iar nemulțumirile sociale cresc, Kremlinul își construiește prestigiul prin arme cu încărcătură nucleară și discursuri despre supremație militară.
După ce Donald Trump a preluat conducerea Casei Albe, relațiile dintre SUA și Rusia au oscilat între gesturi de prietenie și tensiuni directe. De la discuții despre o întâlnire la Budapesta, s-a ajuns la sancțiuni împotriva marilor companii petroliere rusești, iar Rusia a răspuns rapid, etalându-și forța militară.
„Arma de generație nouă care poate să ocolească toate sistemele de apărare anti aeriană. Racheta de croazieră de talie mică, greu de depistat, cu încărcătură nucleară care se poate află ore întregi în aer. O rachetă imposibil de interceptat și letală, care poate distruge complet o întreprindere sau un sector mic al unui oraș”, se menționează într-un reportaj din Rusia.
Este vorba despre testarea cu succes a rachetei Burevestnik, prezentată de partea rusă drept o armă „fără egal în lume”. În timp ce o treime din banii contribuabililor ruși merg spre susținerea efortului de război, liderul de la Kremlin pare să se bucure de noua „jucărie” ca un copil entuziasmat.
„- Și caracteristicile tehnice ale Burevestnik-ului ne permit utilizarea acesteia cu o precizie înaltă împotriva oricăror obiecte protejate foarte bine protejate indiferent de distanța la care se află. Mai mult, în timpul zborului rachetei au fost efectuate toate manevrele orizontale și verticale, demonstrând astfel flexibilitate în ocolirea sistemelor de apărare antiaeriene. – Câte mii de kilometri? – 14.000 – Și cât timp s-a aflat în aer? – Aproximativ 15 ore. – Și acesta nu este limita maximă? – Nu”, se anunță într-o discuție dintre șeful Statului Major al Forțelor Armate ale Rusiei, Valeri Gherasimov și Vladimir Putin.
Când bunăstarea cetățenilor rămâne doar pe hârtie, iar opoziția se află în exil sau la închisoare, singura sursă de mândrie națională rămâne arsenalul de tancuri și rachete. În plus, caracteristicile tehnice mereu sunt puse în prim-plan, transmițând fără oboseală același mesaj: Rusia poate distruge orice oraș din orice colț al lumii.
Nu este prima dată când Moscova se bate cu pumnul în piept că poate șterge localități sau chiar continente întregi. Aceleași povești le-am auzit și despre rachetele Sarmat, Poseidon sau Oreșnik, fiecare prezentată ca o „minune tehnologică”.
„Câte procente va crede Trump dacă vom spune că vom șterse America de pe fața pământului. Câte procente va crede Trump când va înțelege că două rachete Poseidon, care vor veni din părți diferite ale Americii de Nord vor duce la crearea unui tsunami radioactiv, care va crea pe veci strâmtoarea care va purta numele tovarășului Stalin. El chiar crede că atunci când trimite rachete balistice sau ridică avioanele B2, pe care și noi le vedem, care vor vrea să atace teritoriul nostru vom sta și vom spune: „Oau! Uitați!” Nu, vă vom șterge de pe fața pământului. Dacă credeți că comandantul nostru suprem a glumit când a zis: „De ce este nevoie de o lume fără Rusia?” sau când...credeți că a fost întâmplător? O simplă figură de stil? Când s-a zis că un atac ca și răspuns ar însemna că noi vom ajunge în rai, iar voi veți pieri”, declara jurnalistul rus, Vladimir Soloviov.
Burevestnik-ul nu este decât o nouă demonstrație de forță, menită să îmbogățească lista amenințărilor nucleare. Miliardele de ruble investite în armament sunt prezentate drept mari realizări naționale, în timp ce salariul mediu brut în Rusia este cu 20% mai mic decât în Bulgaria — țara cu cel mai mic salariu mediu din Uniunea Europeană. Dar astfel de detalii par nesemnificative pentru Putin, care are preocupări mult mai mari, precum să-și învingă propria plictiseală.
„Când totul e liniștit, măsurat, stabil, devine plictisitor. Totul stagnează. Vrem adrenalină. Cum începe adrenalina, totul fluieră la tâmple. Și secundele și gloanțele. Cu regret acum și gloanțele fluieră”, susține Vladimir Putin.
Puterea și prestigiul unei țări nu se măsoară în tancuri sau rachete, ci în bunăstarea oamenilor săi. Când puterea nu se schimbă și un lider rămâne la conducere peste un sfert de secol, granița dintre averea personală și banii statului începe să dispară. În aceste condiții, oamenii devin simple resurse, suferința a milioane de persoane este ignorată, iar întrebările incomode rămân fără răspuns.
