În Republica Moldova, toleranța față de persoanele cu dizabilități rămâne mai degrabă o promisiune decât o realitate. Deși cadrul legal este aliniat standardelor internaționale, rapoartele recente ale Avocatului Poporului și datele oficiale arată că infrastructura neadaptată, lipsa controalelor și atitudinile sociale continuă să limiteze participarea deplină a acestora în viața publică. Potrivit Biroului Național de Statistică, în Republica Moldova trăiesc aproximativ 160 de mii de persoane cu dizabilități, însă multe dintre ele se confruntă zilnic cu bariere invizibile, de la accesul la clădiri publice până la integrarea pe piața muncii, transmite 1TV.
Când vorbim despre toleranța față de persoanele cu dizabilități, datele arată că Republica Moldova se confruntă în continuare cu probleme serioase de incluziune, în ciuda existenței unui cadru legal.
Potrivit Biroul Național de Statistică, în Republica Moldova trăiesc aproximativ 160 de mii de persoane cu dizabilități, adică aproape 7% din populație. Pentru mulți dintre ei, accesul egal la servicii publice rămâne limitat.
Rapoartele Avocatului Poporului arată că numeroase instituții publice - de la primării și școli până la policlinici - nu sunt adaptate pentru persoanele cu dizabilități locomotorii sau senzoriale. Lipsa rampelor, a lifturilor funcționale și a transportului accesibil face ca deplasarea zilnică să fie dificilă.
Un alt indicator important al toleranței este integrarea pe piața muncii. Datele oficiale și analizele ONG-urilor arată că rata de angajare a persoanelor cu dizabilități este de câteva ori mai mică decât media Uniunii Europene, ceea ce duce la dependență de pensii și alocații sociale.
Prin comparație, studiile europene privind incluziunea socială arată că în state precum Suedia sau Danemarca, accesibilitatea, educația incluzivă și adaptarea locurilor de muncă sunt politici aplicate constant, nu doar asumate pe hârtie. În acest context, experții spun că Republica Moldova se află într-o zonă de tranziție: are legislație și angajamente internaționale, dar rămâne în urma țărilor unde incluziunea este monitorizată strict și sancționată atunci când nu este respectată.
Stăm prost și la capitolul acceptarea persoanelor cu dizabilități. Cel mai recent studiu al ONU, efectuat acum patru ani, arată că doar aproximativ 26% din populația Republicii Moldova spune că ar accepta integrarea persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihosociale în comunitate. Iată ce spun oamenii din țară:
,,Din punctul meu de vedere, încă de mici trebuie să învățăm că suntem diferiți, dar că suntem cu toții oameni. Copiii trebuie să se integreze într-un mediu profesionist, iar școala este locul potrivit pentru acest lucru”.
,,Să fie cumva mai departe cum învățau aparte, nu că îi discriminez (…) Nu cred că întotdeauna pentru un copil care trebuie o mai mare atenție sau pentru îngrijire, sincer, așa că grupurile nu cred că sunt așa de mari ca în clasele obișnuite”.
,,Depinde de ce copil este, de cum se va comporta, de cum va crește, de cum va învăța, toate acestea sunt un tot întreg”.
,,Dacă au cerințe, trebuie dat aparte mai multă atenție, mai mulți specialiști trebuie să se ocupe cu așa copii”.
,,Da, deoarece eu cred că pentru majoritatea este o problemă faptul că ei sunt discriminați zilnic, ei, din contră, doresc să se simtă ca ceilalți, iar faptul că ar fi privați de o educație împreună cu ceilalți copii cred că ar afecta, așa că consider personal că atât interesul lor, cât și chiar al familiei lor pentru ei ar fi faptul ca ei să învețe cu ceilalți copii”.
,,Fără îndoială, educația trebuie să fie incluzivă, trebuie să fie una comună, așa cum este în multe țări ale UE, ca în Germania, de exemplu. Educația comună îi va ajuta pe copii să avanseze. Să presupunem că o persoană cu dizabilități îi vede pe alți copii care reușesc mai repede să însușească programa de învățământ. El va tinde anume spre ei”.
,,Opinia mea este că totuși două clase sunt mai bine, pentru că se vor crea săli speciale, care vor fi echipate în funcție de necesitățile acestor copii”.
