După două războaie mondiale care au devastat continentul, statele europene au ales cooperarea în locul rivalității. Din această schimbare de viziune s-a născut proiectul european, construit treptat prin tratate, compromisuri și răspunsuri la crizele ultimelor decenii.
Al Doilea Război Mondial a transformat Europa într-un continent al ruinelor. După șase ani de conflict, nu doar viața și orașele trebuiau reconstruite, ci și relațiile dintre state, astfel încât tragedii similare să nu se mai repete. Un prim demers în această direcție a fost lansat de ministrul francez de externe Robert Schuman la 9 mai 1950:
„Guvernul francez propune ca producţia franco-germană de cărbune şi oţel să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună”.
Un an mai târziu, șase state au pus bazele Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, un proiect prin care producția acestor resurse strategice urma să fie administrată în comun. Astfel, se elimina posibilitatea ca un stat să își dezvolte pe cont propriu capacități de armament care ar putea fi folosite împotriva celorlalți.
„Această schimbare de paradigmă a însemnat ajungerea la concluzia că rivalitatea istorică dintre Franța și Germania pe de o parte, dar și țările europene în general, putea fi transformată prin interdependență economică într-o garanție de pace”, a explicat pentru „Alo, TV8”, Cristina Dogot,Conf. Univ. Dr., profesoară de studii europene, univiversitatea Oradea.
Deși primii ani au fost marcați de scepticism din partea claselor politice și a opiniei publice, proiectul s-a dovedit eficient. Drept urmare, în 1957, cele șase state au hotărât să-și extindă cooperarea și în alte domenii economice, semnând Tratatul de la Roma, prin care a fost creată Comunitatea Economică Europeană.
Istoria blocului comunitar a fost marcată de numeroase provocări, precum „criza scaunului gol”, șocurile petroliere și schimbările majore de pe scena internațională. Dar statele membre le-au depășit și au devenit mai unite.
„Pentru toate crizele, soluții au fost fie juridice, fie instituționale. Uniunea Europeană așa cum o vedem astăzi este rezultatul, am putea spune, doar al crizelor. Crizele au avut un rol catalizator pentru ideea de unitate europeană”, spune Cristina Dogot.
După sfârșitul Războiului Rece și prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est, Comunitatea s-a adaptat noilor realități. În 1992, prin Tratatul de la Maastricht, a fost creată Uniunea Europeană, iar cooperarea a fost extinsă, prin introducerea a doi piloni noi. Un an mai târziu a luat naștere și piața unică europeană.
Deși integrarea europeană a generat prosperitate, divergențele s-au menținut, alimentând euroscepticismul. Apogeul a fost atins în 2016, când Marea Britanie a votat ieșirea din UE. Contrar așteptărilor, Brexitul a devenit un anti-exemplu pentru celelalte țări.
„Faptul că a existat Brexit cred că este extrem de important să observă că după Brexit, nici o altă țară, chiar dacă există mișcări de Exit, ok, aproape în toate țările uniunii europene, nici într-o altă țară nu a urmat exemplul.... nici o altă țară nu a urmat exemplul Marii Britanii”, profesoara de studii europene.
În ultimii ani, instabilitatea a devenit o constantă, iar UE s-a confruntat cu multiple crize, de la pandemia de COVID-19 la războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei. Frecvența crizelor a evidențiat și unele lacune ale modului actual de funcționare al Uniunii.
„Da, există și slăbiciuni. Se iau încet deciziile, prea încet pentru nevoile care apar la un moment dat, nu avem o politică externă și de securitate unitară și continuă. Asta poate să genereze anumite neclarități sau o anumită atitudine negativă față de UE, dar să ne gândim ce ar putea fi reversul?”, a punctat Cristina Dogot.
Într-o lume dominată de incertitudine, Uniunea Europeană a demonstrat că unitatea se construiește zi de zi prin dialog și compromisuri, în jurul valorilor democratice și intereselor cetățenești. Însă, dincolo de toate realizările ultimelor decenii, pacea rămâne cea mai profundă definiție a unității europene.
