Dublu Oscar-iatul (pentru A Separation și The Salesman pentru cel mai bun film străin) regizor iranian Asghar Farhadi revine în trombă pe covorul roșu de pe Croisette după o absență de cinci ani. Ultima sa apariție aici s-a soldat cu Marele Premiu pentru filmul A Hero, deci, și de data aceasta așteptările sunt mari.
Istorii paralele, filmul din acest an, a stârnit dintr-odată vânt și vâlvătaie prin interminabilele măruntaie ale Palatului Festivalurilor: o parte din juriu «l-a adorat» dintr-odată, altă parte a juriului a leșinat de revoltă. Publicul, ca și cel de la Eurovision, a fost mai uniform în reacții - a aplaudat frenetic, a râs, s-a extaziat. Apoi s-a luat cu altele.
Filmat la Paris (inițial povestea părea că trebuie să se întâmple la New York, dar, fiindcă familia lui Farhadi era la Paris, regizorul a simțit dintr-odată chemarea europeană) Farhadi a realizat un film francez extrem de seducător, o poveste inteligentă și plină de răsturnări de situație, „liber” inspirată de legendarul serial de televiziune de zece ore Decalog al regizorului Krzysztof Kieślowski. Fiindcă a primit liber de la deținătorii de drepturi de autor ai lui Kieslovski, nu s-a aplecat asupra tuturor celor zece episoade, bazate pe Cele Zece Porunci, ci a ales Episodul Șase (extins ulterior în A Short Film About Love) despre, evident, iubire. Drept sursă de inspirație preia ideea de bază a unui bărbat îndrăgostit ce spionează o femeie din apartamentul de vizavi.
Însă ceea ce Farhadi, împreună cu fratele său Saeed, a reușit să facă este să ia premisa spionajului și să o plaseze într-un context complet nou și destul de complicat. Aici, o romancieră excentrică și ușor fezandată, Sylvie (Isabelle Huppert), își folosește telescopul pentru a urmări un apartament de peste bulevardul parizian, din locuința ei dezordonată, unde șoriceii se simt adevărații stăpâni ai casei, iar cărțile și manuscrisele s-au adunat claie peste grămadă în fiecare colț.
Spre deosebire de versiunea lui Kieślowski, acesta nu este însă o poveste de dragoste, ci una despre imaginație. Nevoia ei însetată de a spiona este doar metoda prin care își găsește inspirația pentru romanul pe care îl inventează cap-coadă. De fapt, cele trei persoane lucrează într-un studiou de înregistrare a sunetului pentru documentare gen National Geographic. Sylvie poate doar să privească — nu poate auzi — așa că își imaginează o pasională aventură amoroasă între un bărbat căsătorit, unul îndrăgostit și femeia care îi împarte generos pe amândoi. Nu contează că, în realitate, lucrurile stau cu totul diferit pentru Nicholas (Vincent Cassel), fratele său Theo (Pierre Niney) și Nita (Virginie Efira). Oh, fac o abatere lirică: filmul trebuie văzut măcar și pentru faptul că seducătorul, hipnotizantul și extrem de elasticul (amintiți-vă de șpagaturile lui din Ocean 12) Vincent Cassel este aici un regizor de sunet cam stafidit și cu acute dureri de șale!
Îndemnând-o pe Sylvie să facă ordine în babilonicul ei apartament pentru ca acesta să poată fi vândut, Céline, nepoata scriitoarei fără succes și aspirantă la cota parte din locuință, o convinge să angajeze un asistent, Adam (Adam Bessa), pentru muncile grele ce urmează a fi făcute. Din acest moment lucrurile încep să o ia cu totul razna. Nu că nu ar fi fost razna chiar de la început. Adam «dezvoltă un interes autentic pentru procesul creativ» al lui Sylvie încât ajunge să-i spioneze el însuși pe vecini. Mai mult, reușește să se apropie de Nita într-o cafenea din cartier și chiar să dea drept al lui manuscrisul pe care Sylvie îl aruncase frustrată după discuția cu agenta superioară, indulgentă, ironică și magestică (toate aceste cuvinte i se atribuie lui Catherine Deneuve, care bineînțeles, o joacă pe susnumita agentă literară). Îl lasă intenționat pe masă, sperând că ea îl va găsi. Nu durează mult până când Nita realizează că Anna este, de fapt, ea însăși. Nu știm ce plan a avut Adam, idealist sau perfid, dar iată că gestul său pune totul — și pe toată lumea — într-o spirală scăpată de sub control.
Deși filmul este, fără îndoială, inspirat de povestea creată de Kieślowski și colaboratorul său Krzysztof Piesiewicz pentru Decalog, ai putea fi ușor păcălit. Totul aici, mai ales componenta voyeuristică, pare profund hitchcockiană. Oricine a văzut Rear Window ar putea fi de acord: scheletul acelui film pare prezent aici, iar poate, pentru că totul este atât de francez, există și puțin Claude Chabrol pentru savoare.
Indiferent de intențiile inițiale, ceea ce a creat Farhadi este, în cele din urmă, o construcție de un rafinament delicios la toate nivelurile. Este una dintre acele povești impecabil construite, cu personaje memorabile, care te captivează din primul moment și nu-ți mai dă drumul. Nu există niciun pas greșit, chiar și într-un scenariu atât de complicat — ceea ce nu se poate spune despre multe dintre filmele pe care le-am văzut până acum la Cannes.
Farhadi a reușit o distribuție extraordinară și, cum recunoaște el însuși, la care nici n-a visat. Inclusiv episodul cu Catherine Deneuve pare de-a dreptul de poveste. Nu aveau actor pentru acea editoarea dură care o scoate din minți pe Sylvie și cineva din echipă a zis: ne trebuie cineva cu forța lui Catherine Deneuve. Și altcineva din echipă a zis: pai de ce să n-o invităm chiar pe ea? Pentru o scenă doar? Cu statutul ei de zeiță nu va accepta pentru nimic în lume! Și a acceptat. Sylvie este, precum deja bine știți, interpretată de inegalabila Isabelle Huppert, care întruchipează acest personaj de «scriitoare posedată» cu toată irascibilitatea și forța creativă din dotare, de parcă s-ar juca pe ea însăși. Vincent Cassel, vultur răpitor cu ochii stinși și dureri de șale face pereche excelentă atât cu tensionatul Pierre Niney (Contele de Monte Cristo), cât și cu senzuala Virginie Efira, prezentă anul acesta la Cannes și cu filmul Soudainal lui Ryusuke Hamaguchi. Toți trei interpretează impecabil câte două roluri - realul și imaginarul. Poate cel mai intrigant membru al distribuției este Adam Bessa, care amintește cumva prin neîndemânarea sa dar și prin tainicele ambiții de Dumitru Crudu în tinerețe, care aici este cheia și catalizatorul destrămării întregii povești. Unul dintre personajele principale este și însuși Parisul, cu ploile sale cinematografice, cu lumina tămăduitoare, arămie ce răzbate prin interminabilele geamuri, cu valurile de sunete ce creează arhitectura nevăzută a filmului. Să vedem, până la urmă, care parte a balanței și a juriului se va înclina, și în ce direcție.
