Cu tresăltări de inimi și respirații întretăiate, fanele de varii generații, configurații și dotări l-au așteptat pe tumultuosul Javier Bardem pe Croisette. Paramedicii au reușit să mai evacueze din soare câteva octogenare cărora le-a picat tensiunea de emoție, dar restul au rămas stoice pe poziții în așteptarea «luminii ochilor». De data aceasta, visul colectiv a milioane de pământence a fost cap de afiș în filmul L’Etre aimé (El ser querido)a regizorului spaniol Rodrigo Sorogoyen. Bardem joacă rolul unui regizor care încearcă să reia legătura cu fiica sa, pe care a neglijat-o de-a lungul timpurilor, oferindu-i rolul principal în noul său film.
Esteban Martinez (Javier Brdem), un regizor celebru stabilit în Statele Unite, revine în țara natală pentru a filma noua sa producție. Aici îi vine ideea fericită de a-i propune, ca formă de consolare, dar și ca încercare de apropiere, fiicei sale Emilia (Victoria Luengo), pe care nu a mai văzut-o de treisprezece ani, rolul principal. Fata acceptă și «aici începe». Cel pe care îl cunoaște doar din cele povestite de mama sa se confruntă cu cel viu de pe platou. Această confruntare, atât pe platoul de filmare, cât și în culise, redeschide rănile trecutului atât pentru ea, cât și pentru el.
Platoul, un spațiu rupt de realitate, undeva în pustiu, care pare și nemărginit, dar și foarte claustrofobic în același timp, devine scena pe care sentimentele tatălui și fiicei, ale regizorului și ale actriței se manifestă pe toate octavele trăirilor umane - de la microaluzii voalate până la exacerbare violentă fără filtre.
Regizorul este foarte atent să capteze și să transmită fiecare nuanță emoțională care animă personajele. Tensiunea acestei povești despre trădare și abandon patern este instalată încă din prima scenă. Personajele sunt foarte aproape fizic unul de celălalt, dar foarte departe mental. Stângăciile frazelor, pauzele care se deschid ca un hău, mișcarea vădit controlată a mâinilor sugerează o mult prea lungă absență pentru a mima apropierea instantă. Deși, de dragul adevărului putem recunoaște că o persoană foarte absentă poate fi și foarte prezentă pentru tine, pentru că te gândești tot timpul la ea. Cam asta i s-a întâmplat Emiliei în scurta ei viață de până acum.
Tot ce nu are importanță imediată este decapitat în această scenă - chelneri, trecători, vecini de mese etc. Și sunetul este concentrat exclusiv asupra celor doi, ca și cum lumea din jurul lor nici nu ar exista.
Filmul aruncă spectatorii direct în miezul furtunii acestei relații, în prăpastia care o separă pe Emilia, cu rănile și resentimentele ei față de tatăl său, de un bărbat aflat într-un echilibru fragil între negare, stânjeneală, vinovăție și un impuls stângaci de iubire pe care încearcă să i-l ofere fiicei sale.
Tensiunea explodează mai târziu, într-o scenă de filmare care necesită mai multe duble, începe cu râsetele echipei și se termină într-o violență psihologică ce pune sub semnul întrebării continuarea producției. „Aveam nevoie de o scenă în care monstrul din el să apară. Pentru că îi spunem spectatorului că este un personaj oribil, violent, dar până atunci nu vedem deloc asta. Este genial, afectuos cu copiii săi, glumește cu echipa… Așa că am construit scenariul pentru a ajunge aici, la această scenă în care își pierde controlul, răbdarea și devine foarte violent”, explică regizorul.
Până unde poate merge un regizor cu actorii săi sau un tată cu fiica pe care spune că vrea „să o ajute”? Regizorul exploatează această dublă funcție — tată și cineast — care aici se confundă complet. Prin povestea unui tată și a unei fiice, filmul vorbește despre raporturile de putere, despre ierarhie, despre lumea cinematografiei, dar și despre felul în care timpurile se schimbă; ceea ce era acceptat altădată nu mai este acceptabil astăzi. Astăzi actorii vorbesc mult mai mult despre confortul psihologic pe care vor să îl simtă alături de un regizor, iar imaginea de regizor-satrap, fie și genial, care își maltratează emoțional actorii pentru a obține imaginea pe care și-o dorește devine tot mai puțin «gustată».
Nu există o poveste comună în acest film. Povestea pe care și-o spune Esteban, regizorul, este esențială pentru imaginea lui, pentru istoria pe care vrea să le-o spună ‘ființelor iubite’: soției, fiilor, fiicei pe care a abandonat-o. Dar este foarte diferită de povestea pe care și-o spune Emilia despre relația cu tatăl ei. Fiecare și-a construit propria versiune, iar acolo unde acestea se întretaie, sar scântei. O relație ratată în trecut este aproape imposibil de reconstruit în prezent.
Filmul se ține, precum și era de prevăzut, pe prezența organică a lui Javier Bardem, care, prin acest corp emblematic al virilității și vocea vulcanică pe care știe să o moduleze de la tandrețe la brutalitate, întruchipează perfect un personaj prins în incapacitatea de a-și exprima sentimentele și, probabil tocmai din această cauză, plin de o violență reprimată, gata să izbucnească în orice clipă.
Întrebat, la conferința de presă, dacă e timpul să vorbim despre despre masculinitatea toxică pe care o emană în acest film, Bardem a izbucnit într-un discurs care a făcut, în câteva zile, înconjorul lumii: Da, am crescut într-o țară cu o masculinitate toxică, am normalizat-o, zicând, da, e oribil, dar fără să facem nimic cu ea. Ei, băieții cu boașe, ucid femei pentru că li se pare că acestea le aparțin lor, le posedă. Și da, mă refer aici și la mister Trump, și la mister Puțin, și mister Netanyahu, această atitudine de mare bărbat cu boașe mari care zice: eu sunt mai puternic și te voi distruge, pentru că boașele mele sunt mai mari decât ale tale. Este un comportament fucking toxic și duce la moartea a mii de oameni. Și da, trebuie să vorbim despre asta!
