08 mai 2025, ora 14:08

Eurovision 2025 va fi găzduit de Elveția pentru prima dată din 1989, dar evenimentul a stârnit deja controverse legate de politica internațională și drepturile LGBTQ+. Deși Uniunea Europeană de Radiodifuziune (EBU) speră că tema „Unită prin Muzică” va păstra atenția asupra interpretărilor și melodiilor, criticii consideră că concursul devine tot mai politizat și influențat de o agendă ideologică, scrie Reuters.

Una dintre cele mai mari dispute este legată de participarea Israelului, care va fi reprezentat de Yuval Raphael, o supraviețuitoare a atacului din 7 octombrie 2023, în urma căruia 1.200 de oameni au fost uciși. 

Campania militară israeliană în Gaza a dus la moartea a peste 50.000 de palestinieni, potrivit oficialilor locali, iar acest lucru a determinat oficiali din Spania, Slovenia și Islanda să pună sub semnul întrebării participarea Israelului. 

Organizațiile palestiniene și grupurile pentru drepturile omului din Elveția au criticat decizia EBU, acuzându-i de dublu standard. Geri Mueller, președintele Asociației Elvețiene Palestina, a afirmat: „Rusia a fost exclusă din Eurovision după invadarea Ucrainei, dar Israelul este în continuare permis, în ciuda genocidului comis în Gaza”, 

Pe lângă aceste controverse politice, organizatorii Eurovision se confruntă cu critici din partea celor care acuză concursul de promovarea unei „agende woke”. Samuel Kullmann, membru al parlamentului din Berna, a declarat: „Eurovision a devenit un spectacol bizar, care promovează narativele despre identitatea transgender și queer în detrimentul valorilor tradiționale”. 

Un exemplu este câștigătorul Eurovision 2024, Nemo, un cântăreț non-binar din Elveția, al cărui cântec a fost apreciat pentru abordarea subiectului auto-descoperirii genului.

În ceea ce privește steagurile, o nouă regulă a fost introdusă: doar steagurile naționale vor fi permise pe scenă și în camera verde, ceea ce interzice de facto utilizarea steagului curcubeu al Pride. Cu toate acestea, steagurile LGBTQ+ și regionale vor putea fi afișate în zonele publice pentru interpreți și fani. Directorul EBU, Martin Green, a explicat că această restricție a fost menită să asigure „claritate și echilibru”. 

În pofida acestui regulament, Pink Cross, un grup elvețian pentru drepturile gay și bisexualilor, a exprimat dezamăgirea, spunând că „Eurovision este o sărbătoare a solidarității și toleranței” și că interzicerea steagurilor LGBTQ+ este „o palmă în față”.

Eurovision 2025 va fi organizat în orașul Basel din Elveția, iar securitatea a fost întărită cu 1.300 de polițiști și experți în securitate cibernetică, având în vedere tensiunile politice și sociale din jurul evenimentului. 

Menționăm că Republica Moldova nu participă în 2025 la Eurovision,  din cauza unor provocări economice, administrative și artistice. Semifinalele concursului vor avea loc pe 13 și 15 mai, iar marea finală se va desfășura pe 17 mai, la arena St. Jakobshalle. Eurovision 2024 a fost câștigat de Elveția, reprezentată de Nemo

20 mai 2025, ora 18:59

Festivalul de la Cannes pare o insulă de stabilitate în această perioadă de mari turbulențe geopolitice. Ca întotdeauna, pe parcursul celor 78 de ani de existență, acesta rămâne un refugiu și o porta-voce sonoră pentru cineaștii persecutați în țările lor sau pentru cei care se află în exil. Ediția din acest an îi găzduiește, cu aceeași solidaritate și atenție, atât pe ucraineanul Serghei Loznitsa, cât și pe iranienii Jafar Panahi și Saeed Roustaee sau pe palestinienil din Gaza Arab și Tarzan Nasser.

Stabilit acum la Berlin, Serghei Loznitsa rămâne însă fidel subiectelor sale constante atât din filmele sale artistice (cinci la număr) cât și în cele peste douăzeci de documentare: crimele totalitarismului și dezintegrarea Rusiei post-sovietice. 

Doi Procurori, ultimul său film, aflat acum în competiție oficială și având prognoze foarte optimiste pentru Palme D‘Or, a fost filmat în Țările Baltice, pentru că în Rusia regizorul nu mai poate merge în siguranță. Cu acțiunea desfășurată în 1937, filmul tratează teroarea epocii staliniste și ecoul acelei epoci ce răsună și în lumea de azi. 

La Cannes, regizorul ucrainean și-a făcut apariția pe covorul roșu alături de cei trei actori principali ai săi care, la rândul lor, au fugit din Rusia după ce au luat atitudine împotriva regimului lui Putin. Alexandru Kuznețov, vedeta în ascensiune a cinematografiei ruse, cu roluri în filme interzise de regimul putinist, Alexandru Filipenko, monstru sacru al teatrului moskovit și, mai nou, refugiat la Vilnius după vârsta de 80 de ani, și Anatolii Belîi, mare figură MHAT, ce a pierdut contactul cu toți partenerii săi rămași la Moscova. Nu-i mai răspund. Le este frică. 

În 2022, după invadarea Ucrainei, regizorul filmelor Donbass și Maydan s-a declarat extrem de surprins de pasivitatea societății civile din Rusia.„Chiar și familiile care aveau rădăcini în ambele țări au preferat să taie legăturile și să tacă”,a povestit regizorul presei din toată lumea la conferința de presă de după premieră. 

„Vladimir Putin beneficiază din plin de o cultură a intimidării și denunțului, consolidată și fortificată sub Stalin”, a povestit exemplul prietenilor săi care au fost amendați cu sume uriașe pentru o simplă conversație purtată în stradă. „Toată lumea simte că există o linie roșie care nu trebuie depășită, dar nimeni nu poate ști unde este această linie”. 

A fost întotdeauna preocupat de rădăcinile răului sovietic post-sovietic, a muncit obsedant în arhive, atât cât s-a mai putut. Are în colecție tot ce s-a putut scrie despre ororile Gulagului, despre teroarea stalinistă și despre tragediile istoriei sovietice. „Am simțit că e o urgență, că trebuie să facem cât mai multe filme atât cât mai suntem încă liberi să facem asta”.  

Doi Procurori, care au arborat steagul ucrainean la Cannes, este coprodus de Franța, Germania, Țările de Jos, Italia, România, Lituania și Letonia. A fost filmat în 18 zile cu un buget modest în puținele peisaje ale Letoniei care pot evoca Rusia profundă a anilor 1930.

Sursa de inspirație pentru subiectul acestui film a fost un text al lui Gheorghii Demidov, un om de știință care a fost deportat în lagărele de la Kolyma. „Atunci când filmam, parcă simțeam privirea acestui om de dincolo de umărul meu. Încercam să privesc ceea ce fac prin ochii lui, să nu-l mint și să nu-l dezamăgesc”. 

Povestea urmărește călătoria unui tânăr magistrat confruntat cu epurări masive, epurări ce vor provoca peste două milioane de morți în doi ani. „Am făcut acest film în urma unui documentar despre procesele staliniste (Procesul, 2017) M-am întrebat cum au ajuns oamenii să se acuze public. Care sunt presiunile în societățile instabile? Suntem încă prinși în astfel de spirale. Este vital să le expunem și să le înțelegem”. 

Operatorul filmului, moldoveanul Oleg Mutu, a reușit să transmită, prin imagine și culoare, starea de claustrofobie și de depresie cruntă în circumstanțele atroce. În film nu sunt folosite culorile vieții - galben, albastru - dar gri, verde adânc și maro, culori care se potriveau acestor circumstanțe, culorile morții într-un tărâm al morții.

E un film destinat atât generațiilor viitoare de istorici, dar și publicului contemporan, care ar putea să înțeleagă mai bine ce se întâmplă acum în Rusia lui Putin. „Nici nu ne putem închipui dimensiunile tragediei popoarelor care au trăit teroarea sovietică. Realitatea de azi își are rădăcinile acolo, în acele vremuri”.

Este filmul un remediu pentru a înțelege, dar și a corecta istoria? Chiar dacă răspunsul nu e unul evident, Serghei Loznitsa nu-și încetează eforturile, a profitat de influența Cannes-ului pentru a pune întrebări întregii lumi și pentru a merge mai departe.

Autor: Angela Brașoveanu