O femeie de 38 de ani, mamă a două fetițe, s-ar fi sinucis pentru a pune capăt la peste 10 ani de violență și abuz în familie. În noiembrie, anul trecut, Ludmila a mai avut o tentativă de a-și lua viața. Cazul însă a fost ignorat de autorități. Bună, prieteni, haideți să vorbim Verde-n ochi despre femicid și violența în familie, un fenomen pentru care avem legi bune în Moldova. Ne lipsește însă conștiința și responsabilitatea de a-l combate.
Cazul Ludmilei Vartic, educatoarea din Hîncești care s-ar fi aruncat în gol, pe 3 martie, a zguduit opinia publică. Societatea a aflat despre caz abia pe 8 martie, chiar de Ziua Internațională a Femeilor, când la Hîncești a avut loc un eveniment în memoria Ludmilei. Atunci, pentru prima dată, Coaliția Națională „Viața fără violență” a dezvăluit un verdict tăios - „Moartea Ludmilei nu a fost un accident. A fost rezultatul unui abuz continuu, umilință și control”. Imediat, au venit și primele cereri de demisie în adresa soțului Ludmilei, de la vicepreședinta PAS, Doina Gherman, și președinta raionului Hîncești. Soțul femeii era membru PAS și vicepreședinte al raionului.
La o săptămână de când toate instituțiile de stat s-au pus în mișcare pentru a elucida cauza morții Ludmilei, încă mai avem mai multe întrebări decât răspunsuri. De ce poliția nu a anunțat public despre acest caz de suicid, deși de regulă comunică astfel de tragedii? De ce Dumitru Vartic, soțul Ludmilei, a fost primul din rude care a ajuns la locul tragediei, chiar dacă trăiau separat? De ce obiectele personale ale femeii, inclusiv telefonul, au ajuns imediat la bărbatul acuzat de violență în familie? De ce Dumitru a anunțat despre decesul Ludmilei abia la 4 zile după tragedie și a șters postarea imediat ce au fost lansate acuzațiile de abuz în familie? De ce Ludmila, de câteva luni, nu avea acces la copiii săi? De ce soțul ei nu a încercat să o aducă acasă, lângă fetițe, după tentativa de suicid din noiembrie? Dar mai ales, de ce această tentativă nu a fost raportată pentru a se lua atitudine?
Poliția susține că nu a primit niciodată vreo sesizare cu privire la cazuri de violență sau abuz în familia Vartic. Vecinii și colegii de lucru ai Ludmilei se jură că tot nu știau nimic. Era o familie închisă, iar femeia tot mai tăcută în ultima vreme. Exact așa cum sunt aproape toate victimele violenței în familie. Autoritățile și comunitatea nu știau nimic. În schimb, organizațiile de protecție a victimelor violenței au aflat primele. Ce s-ar fi întâmplat dacă ele nu semnalau îngrozitoarele detalii? Această întrebare mă îngrijorează cel mai mult! Desigur, toate aceste informații urmează încă să fie probate, or soțul Ludmilei neagă acuzațiile de abuz.
Cazul Ludmilei este o tragedie, dar și o cifră dintr-o statistică și mai cumplită. Ludmila face parte din cele 90% de femei expuse violenței în familie care nu au curajul să raporteze abuzurile poliției. Contrapuse cu statisticile oficiale, situația din Moldova arată trist. În 2024, aproape 16.000 de femei au semnalat poliției cazuri de violență în familie. Au fost pornite dosare penale doar în 3% din cazuri, iar ulterior mai mult de jumătate dintre aceste dosare penale au fost clasate sau încetate. Așadar, în mai puțin de 1% din cazurile de violență în familie semnalate de puținele femei curajoase care ajung la poliție, procurorii instrumentează cazuri care ajung în judecată. Restul victimelor rămân unu la unu cu agresorul pe care s-au plâns. Aceste statistici dure sună ca un verdict la suferință pentru victimele violenței domestice. Amenzile nu opresc pumnii agresorilor din casă.
Un studiu recent al OSCE arată că 2 din 5 femei din Moldova au fost supuse violenței fizice sau sexuale începând cu vârsta de 15 ani. Femeile abuzate tac, pentru că de multe ori sunt dependente financiar de agresor, le e rușine de comunitate și rude, le e frică de agresor și nu au încredere în instituțiile care ar trebui să le protejeze. Femeile tac, pentru că se simt singure în tragedia lor. Să reacționezi în cazul violenței împotriva unei femei abia după ce primești o plângere de la ea este ca și cum ai condamna-o la moarte.
Ludmila nu a tăcut! Ea ne-a transmis semnale de alarmă așa cum a putut - prin prima sa tentativă de suicid. Ludmila și noi ca societate, am primit, în urmă cu 4 luni, dreptul la o a doua șansă pentru a o salva. Ce am făcut noi cu acel strigăt după ajutor? Vă spun Verde-n ochi, problema noastră nu e în legi și instituții. Problema noastră e în ignoranță și nepăsare. Femeile care trăiesc în frică au nevoie de ajutor și încredere ca să nu mai tacă. Să nu le mai lăsăm singure!
