Sunt povești care nu încep cu un răsărit, dar cu întuneric și deznădejde. Este și cazul lui Alexandru, un tânăr care a trecut prin pierderi dureroase, lipsuri, foame, iar în cele din urmă, și-a pierdut vederea. A căzut de multe ori, dar s-a ridicat și a înfruntat bezna. A ajuns pe salteaua de judo, învață din nou să trăiască și să lupte… Sportul i-a oferit o nouă șansă la viață, putere și curaj de merge mai departe. O poveste despre întuneric, neputință și o voință care nu cedează. Orice donație înseamnă mai mult decât bani - înseamnă o șansă reală pentru el să meargă mai departe. Scanează codurile QR sau fă click pentru donații din țară și donații internaționale. Ajută-l și tu pe Alexandru!
Drumul vieții l-a purtat adesea în beznă și neputință. Dar putea să vadă și să-și urmeze calea spre lumină.
„Mă numesc Ursul Alexandru, am 35 de ani, sunt din orașul Iargara și mă ocup cu sportul, judo”.
A crescut într-o familie de muncitori. Era mezinul familiei, locuiau modest, dar fericiți. Apoi părinții au divorțat, frații mai mari și tata s-au mutat în Ucraina: „Eu am rămas cu mama acasă, sora s-a căsătorit. Eu aveam grijă de ea, mergeam la lucru, lucram”.
Atunci copilăria s-a oprit. A fost nevoit să renunțe la școală, pentru că soarta i-a pus pe umeri griji prea grele pentru vârsta lui: „De la 13-14 ani deja lucram, cu ziua, unde era. Era greu, de aici aveam grijă de mama, de aici la lucru”.
Îl mai ajutau frații și sora, dar în 2014, totul s-a umbrit... A pierdut-o pe mama: „Am lucrat până seara, vin acasă, bocănesc în ușă zic mămica, mămica, nimic. M-am stresat, nu puteam să-mi vin în fire”.
A fost doar începutul unui alte perioade întunecate. Pentru că în scurt timp a avut un accident la locul de muncă pe șantier: „Lucram la construcție și mi-a căzut în cap o cărămidă de la al doilea etaj. Nu m-am adresat la medic, m-am gândit că o să treacă. Parcă nu vedeam bine, nu știu cum așa”.
A crezut că va trece, dar a urmat o nouă lovitură. A fost prins într-o altercație, iar pentru câteva clipe, lumea a dispărut: „Niște cunoscuți, erau serviți și m-au luat la bătaie. Erau mai mulți și m-au lovit în cap și atunci când m-au lovit și vederea am pierdut, dar pe câteva secunde”.
Dar și-a continuat drumul, a ignorat semnele care aduceau întunericul, până într-o dimineață din 2016.
„Mai întâi un ochi, ochiul drept... M-am trezit, nici pe față nu mă spălasem. Mă șterg - nimic, n-am înțeles...”, își amintește Alexandru.
A așteptat. A sperat. Dar în doar o lună, bezna a pus stăpânire pe viața lui: „Dimineața tot așa m-am trezit și deschid ochii și nu văd nimic. M-a ajutat sora și m-am dus de-odată la Chișinău, am fost acolo, s-a uitat la mine și mi-au spus că nu putem să facem nimic, nu putem să te operăm că e nervul mort”.
Diagnosticul a sunat ca o sentință. A urmat o perioadă de prăbușire. Frică, frustrare, deznădejde: „M-am speriat, m-am stresat, zic gata am pierdut sensul vieții, îmi era tare greu...”
A rămas singur într-o lume pe care nu o mai știa, fără sprijin și fără direcție.
„Zic să mă iau în mâini și am auzit că este la Chișinău Centrul pentru Nevăzători și am învățat orientarea, cum să ne orientăm, la computer și la Braille”.
Atunci când nu mai vezi drumul, îl simți. A învățat din nou să meargă, să citească și să vadă în întuneric.
„Când vin acasă la Iargara, rog eu oameni mă ajută la rutieră, sunt oameni care singuri, fără să-i rog, mă ajută”.
Când i-a fost mai greu, a găsit liniște într-o mănăstire, în rugăciune: „La sfânta mănăstire eu m-am vindecat că oleacă zăresc. Eu văd că e ziua, văd că e noaptea”.
O perioadă a stat la sora lui, dar când s-a întors acasă, a găsit ruine. Apartamentul fusese devastat: „Noi nu eram acasă, nu era nimeni și aici au intrat, s-a stricat geamul, au intrat, au furat mobilă”.
Sora divorțase și s-a mutat cu el să-l ajute, doar că între timp blocul de apartamente a fost deconectat de la canalizare, apeduct, gazoduct, încălzire centralizată.
„Sora ea așa puțin ce câștigă, iarna tot e greu, nu ne ajung bani să plătim lumina nu se ajunge, pe unde stăm în frig. Sora, ea are grijă de mine, face mâncare, tot gătește”.
Dar a învățat să-și poarte și singur de grijă, să se orienteze prin casă: „La centru ne-au învățat și să gătim să facem mâncare singuri. E greu acuma, nu avem nimic, dulap, apă nu-i, e greu”.
Dar în tot acest întuneric a găsit ceva. A auzit de judo pentru nevăzători și a mers să cunoască antrenorul: „Am spus că vreau să mă ocup cu sportul, cu judo și el mi-a zis: tu ai făcut alegerea corectă. Și așa am rămas la judo”.
De un an, sportul este salvarea lui. Merge săptămânal la Chișinău la antrenamente. Este locul de luptă nu doar pe saltea, dar și cu viața.
„Noi încercăm să-i cazăm la hotel la Institutul Muncii și să-i hrănim acolo și desigur că cantonamentele durează 18 zile, după asta trebuie să ieșim din situație să găsim altă soluție, altă cazare”, spune președintele Federației de Judo pentru persoane cu dizabilități, Vitalie Gligor.
Au fost zile în care foamea era mai puternică decât speranța. Dar nu a renunțat: „Se întâmplă când bani nu ne ajung și se întâmpla că mă duceam și flămând la antrenamente, mă observa și mă întreba: ai mâncat azi ceva? Zic nu am mâncat”.
Are lângă el oameni care cred în el și îi oferă suport.
„Am scris o scrisoare către centru ca să-i permită măcar 2-3 zile pe săptămână să stea acolo. Noi facem tot posibilul ca el să reziste, să fie hrănit, îmbrăcat, că dacă nu îl susținem, el nu rezistă”, a declarat Vitalie Gligor.
Continuă să lupte și succesele nu întarzie să apară, a participat deja la numeroase competiții naționale și internaționale.
„Avem un an de când se antrenează și a obținut locul trei la campionatul european între echipe unde era foarte important să fie o persoană în categoria lui”.
Continuă lupta, deși nu vede adversarul. Cade. Se ridică. Cade din nou. Și se ridică din nou. La fel ca în viață. Pentru că este un luptător.
„Aș vrea să devin un campion, eu cred că o să iau locul întâi cu Doamne Ajută”, ne-a spus Alexandru Ursul.
Campania TV8 „Schimbă o viață”. Ajută-i să-și împlinească visele! Scanează codurile QR sau fă click pentru donații din țară și donații internaționale. Fii lumina lor de Paște!
