Cum te descurci cu toată suferința care dă năvală peste tine atunci când îți moare în accident unicul copil? Cum accepți că dispariția lui este ireversibilă? Cum să-i ierți pe cei din jur care, așa cum îți pare ție, nu suferă la fel de mult? Ce sau cine îl poate înlocui pe acel care e de neînlocuit? Hirokazu Kore-eda are o obsesie pentru aceste teme. A făcut multe filme despre copii, despre dispariția copilăriei, despre viață, moarte și parenting. A filmat copii abandonați, furați, schimbați. În ultimul său opus, cu care a venit la Cannes, Koreeda a filmat pentru prima dată un copil «fabricat».
Otone și soțul său Kensuke, arhitecți, și-au pierdut fiul într-un accident. Suferința, precum cunoaște fiecare, este enormă, este de nedepășit, golul lăsat de copil riscă să-i înece pe ambii părinți, dar mai ales pe mamă. Când ești în suferință, fiecare pai pare o speranță. Sau speranța ta devine speculația cuiva mai ager și mai abil la exploatarea emoțiilor. Familiei îndurerate i se propune nici mai mult, nici mai puțin, un înlocuitor pentru fiul lor, un umanoid «împachetat» cu «suveniruri» foto și video de la defunct. Nu pare chiar atât de fantasmagoric în moment ce în casa modernă a lui Otone și Kensuke până și frigiderul anunță că e puțină mâncare pentru a doua zi. Sigur că propunerea de a adopta un Rebirth vine pe o dronă. Totul e deja tehnologie în jur. Pare tot mai real ca și un copil să fie parte din «pachet».
Kakeru are 7 ani, e un copil mic și vesel. Un buton de pe gât permite stingerea bateriei, nivelul bateriei se afișează pe antebraț și este suficient să se așeze pe o taburetă pentru a se reîncărca. «Ca un aspirator», comentează tatăl, nu prea bucuros prezenței înlocuitorului de fiu. Ca și adevăratul Kakeru, androidul cunoaște numele tuturor gărilor fără a recunoaște vreun tren. Diferența e că Kakeru de substituție are puterea unui scaner: reține tot ce e nou. El dezvoltă o pasiune pentru arbori și îi place să fie în mijlocul lor. Învățând, începe să rezoneze și să se emancipeze.
Extrem de dragălașul Rimu Kuvaki, care îl joacă pe Kakeru, face 10 ani în timpul festivalului. La conferința de presă a recunoscut că a fost foarte ușor să joace un copil umanoid, pentru că instrucțiunea principală pe care a primit-o a fost să fie el însuși și, respectiv, nici măcar nu-și dă seama dacă asta a fost sau nu actorie. «Se întâmpla uneori să fiu mai neastâmpărat și s-o iau la alergat prin platou și atunci mi se spunea: roboții nu transpiră! Sau dacă îmi rămânea vreo firimitură pe barbă, echipa îmi zicea: roboții nu mănâncă dulce, știai? Așa am înțeles că trebuie să am grijă să nu fiu mai viu decât Kakeru».
Între metafore și referințe la Micul Prinț, realizatorul interoghează nevoia noastră de a menține vii pe cei pe care ii iubim după dispariția lor. Koreeda încearcă să ne demonstreze că umanul și umanoidul pot coabita, într-un orizont destul de apropiat.
Ideea filmului a apărut după ce a studiat afacerile cu morți «reînviați» din China. Dar nu judecă, nu investighează, nu pune la zid ci, mai degrabă, relatează tema cu multă bunăvoință, poate puțin cam prea contemplativ. Pune însă mai multe întrebări: cui aparțin morții? Cine poartă responsabilitatea pentru ei? Care e rolul liberului arbitru? Este societatea în proces de dezumanizare? Cât de importantă este reconectarea cu natura? Cutia care simboliza oaia la Saint-Exupery nu mai este un sinonim de prietenie și imaginație la Kore-eda. Este o reamintire de a nu ne lăsa distanțați de către inteligența artificială, de a menține legăturile invizibile care ne unesc, parcă ne zice realizatorul. Să vedem dacă a convins și juriul Cannes-ului, căci la spectatori a avut o mare priză.
