Cultura e la ea acasă în satul Taraclia și se simte prin munca fiecărui colectiv artistic din localitate. Nu sunt deloc puține, așa că sătenii au cu ce se lăuda și au ce admira, la sărbători. Duce faima satului și un ansamblu de fete chitariste, ghidate de o profesoară și de preotul din sat. Au fost și momente când au vrut să renunțe, dar pasiunea pentru strune a învins de fiecare dată, se arată într-un reportaj marca Moldova gândește de la TV8.
Unele în picioare, altele așezate pe jos, pe iarba din parc, cele aproape 30 de chitariste și coriste din satul Taraclia demonstrează că, indiferent de condițiile în care vor cânta, muzica lor va suna ireproșabil. Nici nu are cum. În spatele acestor performanțe se ascund ore în șir de antrenamente, multă muncă și măcar o doză de talent.
Aventura pe acorduri de chitară a început cu mulți ani în urmă. Inițial, s-a format corul, iar de 6 ani s-a reinventat, după ce au fost adăugate chitarele.
Momentul în care s-a decis acest lucru și acum o amuză pe profesoara Ala Cojocaru Guranda, căreia îi aparține ideea.
Știa că mulți elevi au pe acasă aceste instrumente muzicale, dar nu știau cum să le folosească. La fel și ea. Dar, într-o bună zi, le-a spus elevilor să aducă chitarele la școală:
„Și-am venit și am zis: învățăm. Păi, învățați-ne. Nu, am zis că învățăm. Și de pe tablă, am început totul de la zero”.
„Tot ce facem aici, facem din dragoste. Chiar am început activitatea fără nici o remunerare. Fără să ne adresăm cuiva să fim plătiți. A fost o inițiativă din suflet a părintelui și a mea”.
Au luat-o de la zero, iar acum mânuiesc chitarele ca profesioniștii. Dirijor le este preotul din sat. Mihail Bereșteanu a venit în localitate ca să slujească la biserică, apoi a fost profesor de muzică, iar din 2008 predă elevilor din liceu istoria:
„Uneori, am avut tentația de a lăsa mâinile în jos, de a nu mai face nimic. Problema care e: în momentul în care încep a cânta copiii și vezi că corul începe să sune mult mai bine, în momentul acesta termina clasa a 12-a și pleacă. Și rămân fără, și iarăși trebuie s-o încep de la început. Rotația chiar e obositoare, la un moment dat. Dar unii revin, acest lucru mă bucură”.
„În momentul în care avem ieșiri în afara satului, mulți dintre copii nu au posibilitatea să vadă și alte localități, acest lucru îi motivează. Dar nu în primul rând, pentru că în primul rând ei sunt motivați de dragostea față de muzică. Când cânți - te degajezi, când cânți - te încarci”.
Carolina, o elevă în vârstă de 15 ani, este printre cele mai experimentate. Cântă la chitară de 5 ani. Pe parcurs a descoperit că-i place să cânte și cu vocea:
„Majoritatea chitariștilor merg doar pe instrument, experiența mea este și cu vocea. Vreau să fiu artistă, dar stau pe gânduri încă”.
Și ea, și alte chitariste mai experimentate sunt oricând gata să le ajute pe fetele noi, care vin în echipă. Le-am provocat să ne învețe și pe noi, măcar regulile de bază.
Despărțirea de cor este destul de anevoioasă, așa că multe fete, chiar dacă au plecat din localitate, ori de câte ori au posibilitatea, se întorc pentru a se încărca cu o nouă porție de emoții. Este și cazul Violetei, acum studentă în anul 2 în România:
„După ce am plecat în România, vara când mai vin, apoi la Paști, la Crăciun, dacă se face ceva, doamna Ala organizează, sunt prima aici”.
Băieții sunt o raritate în această formație. Silvestru fiind printre puținii care încearcă să le țină piept fetelor:
„- Fiind singurul băiat dintre toate fetele acestea... Trebuie să reușești să faci concurență.
- Da, vocea trebuie s-o ridic mai tare.
- Unde-s ceilalți băieți din sat?
- Erau vreo doi, trei, dar au ieșit din cor”.
Dragostea pentru muzică este molipsitoare, în sensul bun al cuvântului. În cazul profesoarei Ala Cojocaru Guranda, pasiunea s-a transmis, fără mult efort, celor două fiice: Anca și Maria.
„Ele voiau permanent să meargă cu mine, noi permanent cântam, ele deja s-au alipit de noi”.
„Ea a început a cânta la chitară, eu tot voiam să cânt, ne-am învățat, acum este totul foarte frumos”.
