Mulți au știut, puțini au intervenit. Uneori, violența se aude, se vede și lasă urme chiar și asupra celor care nu sunt victime directe. Vecinii aud țipetele și certurile, apropiații observă schimbările, prietenii bănuiesc că ceva nu este în regulă. Și totuși, de multe ori, nimeni nu întreabă, nimeni nu intervine, nimeni nu cere ajutor. Din teamă, din indiferență sau pentru că încă mai cred că ceea ce se întâmplă este o problemă de familie. În episodul de astăzi al campaniei știrilor TV8 „Acasă fără frică”, vorbim despre martorii violenței în familie, despre tăcerea lor și despre responsabilitatea pe care o avem atunci când știm că un om este în pericol.
Unul dintre cazurile care au zguduit recent Republica Moldova este cel de la Măgdăcești. Din afară, familia Efros părea una împlinită: o casă mare, venituri bune și o gospodărie îngrijită. Așa îi cunoșteau oamenii din comunitate. În spatele porților, însă, se ascundeau ani de violență, umilință și frică.
„A tuns-o cheală, pentru că i-a zis: «Tu ești frumoasă și toți bărbații se uită la tine». Nici la balul de absolvire doamna n-a fost, pentru că a fost bătută. După ce a născut, a dus-o pe deal, a dezbrăcat-o până la piele și o arunca în tufarii de măceși. El era foarte crud. A venit și i-a zis: «Eu te ucid, să ții minte că azi nu scapi».”
„Pe dânsa aproape nici n-o vedeam, pentru că din mașină, deodată în garaj și tot așa, nu era prea sociabilă.”
Totul s-a încheiat tragic. Ana Efros a fost împușcată de soțul său, care ulterior și-a pus capăt zilelor. Dar tragedia nu a început în ziua crimei. Înainte au fost amenințări, dosare penale, ordonanțe de protecție și semnale că femeia era în pericol. Unii știau. Alții bănuiau. Cu toate acestea, nimeni nu a reușit să oprească deznodământul.
„Au știut sigur că rudele, poliția a fost alertată de câteva ori.”
Când o femeie este agresată, cineva poate auzi țipetele, poate vedea urmele violenței sau poate afla despre amenințări. Dar a observa nu înseamnă neapărat a interveni. De ce aleg unii să stea deoparte? Uneori, pentru că se tem că, încercând să ajute, ar putea deveni ei înșiși următoarele victime.
„Rudele au venit să discute, dar soțul a luat cuțitul și i-a tăiat mâna, a sărit la bătaie. – Vecinii se temeau? – Vecinii nu se implicau, puteau doar să bată în perete, mai mult nimic”, a povestit Liudmila, victimă a violenței în familie.
„Cel mai probabil, au încercat să intervină, dar au fost respinși, cel puțin o dată, și au fost respinși, au fost poate și brutalizați cumva sau au fost ei cei vinovați și atunci evită să intervină”, a explicat psihologa Centrului de Justiție Familială al Poliției, Cristina Șobea.
Dar nu întotdeauna frica îi ține pe oameni departe. Uneori, gravitatea abuzului este minimalizată. Bătaia devine o „problemă de familie”, iar ceea ce ar trebui să provoace îngrijorare este tratat ca o chestiune care nu-i privește pe ceilalți.
„Am mai zis unei nepoate, dar ea n-a crezut că atât de tare a fost această bătaie. Mai departe, ce-i la noi și cum, fiecare se gândea: «Treaba lor, cu casa lor»”, a mărturisit Cornelia, victimă a violenței în familie.
„Treaba lor, cu casa lor.” O frază care poate închide orice discuție, dar nu și o situație de abuz. Iar când violența este cunoscută, dar tratată ca o problemă privată, victima rămâne și mai izolată. Olga a trăit timp de 12 ani într-o relație abuzivă. A cerut ajutorul poliției în repetate rânduri, însă a trebuit să suporte și reproșurile celor din jur.
„Am avut foarte multe sesizări la poliție, uneori și de două, și de trei ori pe noapte puteau să vină la mine. Vecinii îmi spuneau că asta nu-i normal, că chemați atâta poliția. Îmi dădeau exemplu că «mama mea era fugărită împrejurul casei, dar tu chemi poliția». Da! Și de cinci ori, și de 10 ori o voi chema. Atâta timp cât eu nu mă simt în siguranță în casa mea, eu mă încui în cameră, dar el, din partea opusă, distruge ușa... Eu voi suna la poliție”, a relatat Olga, victimă a violenței în familie.
Pentru Olga, fiecare apel era o încercare de a se proteja. Iar faptul că vecinii știau ce se întâmplă, dar îi reproșau că cere ajutor, arată cât de ușor poate fi normalizată violența atunci când este considerată o problemă de familie. În realitate, intervenția nu trebuie să depindă doar de curajul victimei de a depune o plângere.
„Orice persoană, poate să fie și asistentul social, reprezentant al instituției medicale sau de învățământ, un vecin, o rudă, un prieten care a intrat în posesia informațiilor sau există o bănuială despre agresiuni fizice, este încurajată să raporteze aceste cazuri la poliție, prin apel la 112 sau prin prezentarea la cea mai apropiată unitate de poliție”, a precizat șeful din cadrul DAO, INSP, Eduard Babcinețchi.
A cere ajutor poate fi primul pas spre ieșirea dintr-o relație abuzivă. Dar nu înseamnă că pericolul dispare. Dimpotrivă, atunci când agresorul află că victima a sesizat poliția sau încearcă să plece, violența poate escalada. Amenințările pot continua după separare, copiii pot fi folosiți pentru manipulare, iar urmărirea și amenințările cu moartea sau cu sinuciderea pot deveni alte instrumente de control. De ce separarea poate deveni una dintre cele mai periculoase perioade pentru o victimă și ce riscuri apar atunci când agresorul refuză să accepte despărțirea? Despre toate acestea vorbim în episodul următor al campaniei „Acasă fără frică”.
Dacă vă aflați în pericol imediat, sunați la 112. Pentru sprijin și consiliere, femeile și fetele pot apela gratuit și confidențial Telefonul de Încredere, la numărul 0 8008 8008, sau se pot adresa Centrului de Justiție Familială al Poliției.
